Louis de Funès- trente années déjà !

 

Louis de Funes

Ne Louis Germain David de Funès de Galarza, 31 juillet 1914 à Courbevoie (Hauts-de-Seine)- 27 janvier 1983 à Nantes (Loire- Atlantique).

Acteur, comédien français, ayant joué dans plus de cent quarante films, les plus connus de la cinématographie française. Il était le champion incontesté du box-office français des années 1960-1970 avec plus de cent cinquante millions de spectateurs dans les salles (selon une source citée par sa page française de Wikipédia). Nous pouvons citer « Le Gendarme a Saint Tropez », « La Grande Vadrouille », « Oscar », « La Folie des Grandeurs », « Les aventures du Rabbi Jacob », « Fantômas », « Le Grand restaurant », et bien d’autres. Une des adaptations qu’il a lui-même réalisé a été le film « L’Avare » d’après la célèbre pièce de Molière (en 1980).

 

 

 

louisdefunès

 

Très doué comme acteur, il avait la fièvre et l’émotion de cet art qui lui animait l’entière vie. Des un très jeune âge, ceux qui l’entouraient se sont rendu compte que le jeune Louis ne s’arrêterait de son effervescence (qui ennuyait ses professeurs) qu’une seule fois et malgré sa volonté.



Il fut renvoyé a plusieurs reprises des écoles ou il était élève, mais cela ne l’a pas empêché d’atteindre son vrai potentiel et d’être le chouchou de tous les spectateurs français qui l’ont adore et qui ont transmis leur amour pour de Funès, génération après génération.

Je suis née cinq jours avant son décès et pourtant j’aime de Funès comme s’il m’était ami fidèle depuis toujours. Son art résiste dans le temps et est toujours compris et apprécié même si les nouvelles générations ont connu des mutations très importantes dans le domaine de la cinématographie. De Funès reste, vert, jeune, inchangé et toujours à la mode.

A travers le temps, même après sa disparition, il arrive à nous surprendre avec ses multiples talents. En effet, peu d’admirateurs savent de Louis de Funès qu’il jouait au piano et qu’il avait une oreille très bonne pour la musique.

POUR LA PETITE HISTOIRE

De sa première femme il eut un fils, après leur séparation il se remaria avec la nièce de Maupassant et hérita le Château de Clermont (Loire Atlantique), sa dernière résidence, ou il cultivait des rosiers. L’une de ces magnifiques espèces  cultivées par de Funès, porte son nom.

 

 

 Chateau Clermont_1

 

 

Les problèmes financiers de sa famille l’ont marqué à vie. La petite histoire raconte qu’il payait ses taxis avec des chèques en espérant que sa signature, grâce à sa valeur symbolique, empêcherait le chauffeur d’encaisser la somme due. Je ne sais pas si c’était de l’avarice ou tout simplement un test que les chauffeurs du temps n’ont tout simplement pas passe. Mais cette signature vaudrait de l’or de nos jours.

louis-de-funes-

 

 

 

DUOS CELEBRES

Louis de Funès a fait partie de duos célèbres avec Michel Galabru, Coluche et Bourvil. Ce fut un temps très fertile pour le cinéma français et un bonheur pour tous ceux qui ont grandi avec de Funès qui a voyagé dans de nombreux pays grâce à ses films que nous connaissons mieux grâce à lui que grâce à leurs réalisateurs.

UNE GENERATION DE VISIONNAIRES

« La Grande Vadrouille » de 1966, réalisé par Gérard Oury a été le film avec de Funès le plus visionné. Gérard Oury eut la génialité de rassembler dans ses créations des noms qui ont fait carrière, il faut croire qu’il avait lui aussi du génie et pas un seul AS sous la manche ( Oury, de Funès et Cosma = un ENORME Rabbi Jacob[1], immortel et inoubliable[2]) Un autre réalisateur qui distribua de Funès très souvent était Jean Girault que nous connaissons grâce à la série de films consacrée au célèbre Gendarme que de Funès interprétait si bien.

Louis de Funès fut un comédien par excellence et il réclamait beaucoup de liberté dans l’interprétation car selon lui, le comédien est un auteur, un créateur. Derrière cette affirmation se cache aussi un conseil que les jeunes acteurs devraient suivre.

LouisLouisdefunes

 

 

 

EXCELLENCE RECOMPENSEE SURTOUT PAR LE PUBLIC

Il a été prouvé scientifiquement qu’on ne peut pas regarder un film avec Louis de Funès et ne pas rire.

La performance artistique de Louis de Funès, n’a reçu que très peu de prix, pour la plupart honorifiques. En 1980 il reçoit un César d’honneur, presqu’une décennie après avoir été nommé Chevalier de l’Ordre National de la Légion d’honneur en 1973.



Cette année nous commémorons trente ans depuis la disparition de l’acteur à quarante expressions faciales par minute.

Un homme effervescent, un artiste irrépétible, de Funès s’est livré corps et âme au métier le plus beau du monde. En 1983, le cinéma français perdait LE COMMEDIEN par excellence auquel les manuels de cinéma devraient consacrer une place essentielle en vertu de son talent et de son expressivité. Son cœur à cédé, il avait épuisé toute sa flamme vitale en se consommant sans répit pour offrir à son public le meilleur de soi.

Trente années après, nous confirmons avoir reçu son legs et l’aimer toujours autant.

 louis-de-funes



[1] Les aventures du Rabbi Jacob- 1973

[2] Gerard Oury, Louis de Funes et Vladimir Cosma… un trio sans failles je dirai d’apres le film qui resulte.

Publicat în Cultura, Espace Francophone | Etichete , , , , | Comentariile sunt închise pentru Louis de Funès- trente années déjà !

Une rencontre avec LA MUSIQUE: Vladimir Cosma au coeur de l’histoire.

 

 

J’ai fait connaissance avec la musique de Vladimir Cosma à travers les films. J’ai appris à le connaitre et à le reconnaitre en étant émue par les morceaux qu’il a composé, avant même de savoir qu’il était l’auteur de tous ces morceaux que j’adorais, que j’écoutais en boucle et que je fredonnais partout où j’allais. J’ai senti qu’il apportait, grâce à ses musiques, la touche d’amour, la touche de génie qui parfois manquait au film. Si le film était génial, sa musique ne faisait que nous emporter davantage, avec grâce et émotion, dans un monde qui pour les admirateurs de Cosma, restera à jamais gravé dans notre esprit.

EMOTION le mot qui pourrait décrire l’ensemble de son œuvre musicale

Apres plusieurs concerts et d’incessantes écoutes de sa musique, s’il fallait décrire en un seul mot son œuvre musicale, je dirais sans hésitation : « émotion ». Apres tout ce temps, sa musique me donne la chair de poule, me fait vibrer l’âme et me provoque un bonheur incessant auquel nous ne pouvons qu’espérer, en tant qu’êtres humains. Le génie, est à mon sens, le fait de toucher tellement d’âmes si diverses et différentes. Nous résonnons tous au rythme de sa musique, comme dans un envoutement magique. Je me souviens la première fois que j’ai rencontré Vladimir Cosma. J’avais un trac terrible car j’accomplissais un rêve d’enfance. J’avais les larmes aux yeux et la seule façon de célébrer cette joie fut d’écouter sa musique sur le chemin vers notre lieu de rencontre, sa résidence parisienne. J’emmagasinais tellement d’émotion que j’ai failli perdre ma voix, en attendant devant la porte de son appartement. Le Vladimir Cosma qui m’ouvrit la porte était un homme comme tous les autres, modeste, gentil, aimable et posé.  En attendant qu’il revienne, assise sur son canapé beige clair, je contemplais l’univers qui était autour de moi, sans oser me lever et me rapprocher de l’extraordinaire collection de prix reçus : au lieu de fleurs, sur l’une des commodes se trouvait un bouquet de statuettes : les 7 d’or, les Cesars… Une merveille. J’ai encore eu envie de sangloter avec la fierté d’une jeune roumaine qui découvre à quel point l’un de ses compatriotes est aimé, apprécié et respecté par/dans son pays d’adoption : la France (un pays que j’adore depuis aussi longtemps que j’adore la musique de Vladimir Cosma). Mon enfance a commencé avec «  La Gloire de mon père » et le « Château de ma mère » de Marcel Pagnol (en littérature et en film) et avec Vladimir Cosma en musique. Je n’étais certes plus un enfant, j’avais moi-même accompli des choses dans ma vie, mais à cet instant même je me sentais a nouveau enfant. J’étais un enfant gâté par le sort car je pouvais rencontrer un Grand Homme, un génie authentique. Et quel bonheur !

L’Amour en héritage

Un titre parfait qui va avec l’héritage que Vladimir Cosma construit et qu’il nous lègue. Des deux côtés du continent Européen, nous sommes fiers d’être contemporains avec Vladimir Cosma. D’ailleurs, il ne se rendait pas compte si les roumains, ses compatriotes, le connaissaient, l’appréciaient, souhaitaient le rencontrer… J’ai fait de cette rencontre l’occasion pour lui dire à quel point nous l’aimions et nous souhaitions qu’il revienne en Roumanie. Il lui fallut des décennies pour revenir en Roumanie. Je pense qu’il a eu une énorme surprise de voir la salle de l’Athénée Roumain, archipleine. Elle aurait été encore plus pleine si le spectacle ne s’était pas déroulé avec la billetterie fermée.  Nombreux furent ceux qui n’ont pas eu accès a un billet. Apres tout ce temps, faire deux concerts, seulement, était loin d’être suffisant pour que tous les admirateurs aient accès. Maitre Cosma fut étonné du silence de la salle, du calme des spectateurs. Apres des années de répression de l’expression en public, vous pouvez comprendre un silence et l’intériorisation des émotions qui étaient très fortes, je vous assure. J’ai vu des gens sourire, d’autres verser une larme, la salle allait s’envoler tellement nous étions tous émus, tellement nous avons vibré en écoutant le concert.  En sortant de la salle les gens continuaient à discuter autour du concert, à fredonner la musique, à manifester leur regret de ne pas savoir quand serait leur prochaine rencontre avec « il Maestro » !

 Je tiens à remercier à Monsieur Cosma, le père, d’avoir encouragé son fils d’accepter l’invitation de venir en Roumanie. Hélas, le fier papa, qu’il était, n’a pas pu voir ce rêve s’accomplir. Il nous a quittés un peu avant que son fils revienne de Roumanie pour lui raconter tout ce qu’il a vu et senti. J’ai eu l’honneur de le rencontrer et de l’entendre jouer sur scène à ses cent ans ! On ne peut que croire que c’est l’immense amour et don de soi qui lui a permis de connaitre la gloire de son fils et d’assister à toutes ses réussites jusqu’à ses cent ans passés ! Oui ! Vladimir Cosma a reçu l’amour en héritage et partage avec nous ce merveilleux cadeau.

Till we meet again (jusqu’à notre prochaine rencontre)

Cher Vladimir Cosma, « Till we meet again », je garde avec moi tous ces souvenirs et bien d’autres. Je garde aussi mon étonnement  en découvrant votre simplicité et modestie par rapport aux merveilles que vous créez chaque jour.

Vladimir Cosma témoigne à tous ceux qui viennent à sa rencontre que la route vers le succès fut une chance et énormément de travail. Il encourage les jeunes à travers son propre exemple à persévérer dans leurs rêves, de travailler dur, d’aller à la recherche de leur place dans le monde et ne pas abandonner leurs rêves. Il m’a confié aussi que parfois il faut s’arracher à la certitude et embrasser l’inconnu car on ne peut pas être célèbre en vivant à cheval sur deux pays. Il est parti de la Roumanie de l’époque ( annees 60’ lorsqu’il n’avait que 23 ans) avec des sentiments mixtes, avec un violon et un cahier. Le monde s’est ouvert à lui car il a su embrasser le monde et l’apprivoiser a sa façon, avec patience et détermination. Tout ne s’est pas fait en un seul jour et non pas sans sacrifices. Il a embrassé toutes les expériences liées a la musique, toutes les rencontres avec ses maitres mais ne s’est jamais débarrassé de l’expérience roumaine. Au contraire, dans ses œuvres, il y a toujours une touche de « roumanité » qui fait preuve de l’amour pour ses racines et le respect pour sa propre histoire. Chapeau bas  et révérences !

Excellence et mesure

Dans l’excellence et la mesure, Vladimir Cosma a accompli le rêve de tous les grands artistes du monde : recevoir la reconnaissance, l’appréciation et l’amour de ses admirateurs et de ses pairs. C’est ce dont tous les artistes rêvent mais que peu arrivent à en être témoins durant leur vie.

Merci Vladimir Cosma !

 

Publicat în Cultura, Educatie, Espace Francophone, Idei | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Une rencontre avec LA MUSIQUE: Vladimir Cosma au coeur de l’histoire.

Psihologia multimilor, unitate, solidaritate si emotie

Vă invit la o călătorie în timp. O să vă întrebați, ce are Doamne fata asta cu călătoriile în trecut? Ne plimbă prin istorie, prin Cotrocenii de altădată, printre amintiri si se ține de tot felul de povești. Răspunsul la această întrebare este foarte simplu, îmi place istoria și în amintirea bunicului meu matern care era profesor de istorie și care a condus Muzeul Național de istorie la începuturile sale, imi place să mă aplec asupra evenimentelor trecute care mai au încă foarte multe povești de spus și secrete de dezvăluit.

Așadar vă invit să vă faceți valizele și să veniți cu mine în anul 1895 atunci când doctorul Gustave Le Bon a scris eseul intitulat „Psihologia mulțimilor”.

Este greu de crezut și totuși adevărat că ideile sale de la 1895 sunt încă valabile și astăzi. Cu toate acestea eu mi-am propus să investighez elementele descrise de Le Bon și modul în care ele sunt aplicate astăzi. Și dacă ele nu sunt aplicate poate că ele ar trebui să fie luate în considerare atunci când un grup de oameni își propune să realizeze o mișcare în masă dar și atunci când o mișcare de masă se produce fără a-si atinge scopul.
Evenimentele recente de ordine politică și socială m-au determinat să cercetez motivele pentru care o simplă manifestație poate reuși și poate să își atingă scopul sau în mod contrar poate fi un eșec total.
Pe lângă cartea de căpătâi a lui Gustave Le Bon a trebuit să mai fac apel și la un alt personaj din trecut care ne vorbea despre solidaritate, și anume Emile Durkheim sociolog francez care a trăit între 1858 și 1917.

Se pare că sfârșitul de secol 19 este sursa unor răspunsuri cheie pentru secolele următoare. La sfârșit de secol 19 găsim răspunsuri la nenumărate întrebări pe care ni le punem și astăzi în legătură cu mentalul colectiv și cu modul de acțiune al populației reunită sub formă de masă relativ compactă. Le Bon explică diferența de mentalitate între individ și mulțime. Comportamentul indivizilor reuniți nu este același cu cel al indivizilor care gândesc în mod izolat.
Dacă individul rațional evita în cele mai multe dintre cazuri să acționeze, în ceea ce privește mulțimile, ele sunt în mod contrar foarte apte și pregătite să acționeze. Pentru autor mulțimea este o entitate psihologică particulară, ireductibilă la nivelul indivizilor care o compun. De aceea mulțimile trebuie să fie analizate ca atare. Adică, în anumite circumstanțe și numai în acele circumstanțe, o aglomerație de oameni posedă niște caracteristici noi complet diferite de cele ale indivizilor care compun această aglomerație. Personalitatea conștientă dispare iar sentimentele și ideile tuturor unităților sunt orientate în aceeași direcție.
Mulțimile sunt conduse de o lege a unității mentale care aparține mulțimii, cu pasiuni și un mod de funcționare organică comparabile cu cele a spiritului uman. In prima lui carte, Gustave Le Bon examinează pasiunile și modul de reprezentare a mulțimii, în a doua carte el examinează originile și caracteristicile acestor credințe. El explică în eseul său din 1895 că mii de indivizi separați și diferiți, pot la anumite momente date, sub influenta anumitor emoții violente, ca de exemplu un mare eveniment național, să dobândească caracterul unei mulțimi psihologice. Este de ajuns ca o întâmplare oarecare să-i reunească pentru ca actele lor să îmbrace imediat caracterul special al mulțimilor.
În anumite momente, o mână de oameni poate constitui o mulțime psihologică, în timp ce alteori câteva sute de oameni reuniți din întâmplare pot să nu constituie o mulțime psihologică. O mulțime este mult mai puțin determinată de credințele indivizilor care o constituie decât de circumstanțele exterioare, de credințele sau pasiunile generale și chiar de ereditate.
Tendința noastră este de a crede că inteligența medie indivizilor care constituie o masă este foarte importantă pentru rezultatul scontat. Inteligența medie a indivizilor care formează acest grup nu schimbă în niciun fel acțiunile, reacțiile și deciziile acestuia. Gustave Le Bon dezmembrează complet acest mit.
Mai trebuie menționat că mulțimea psihologică este o ființă provizorie, formată din elementele gratie carora se reunesc pentru un moment. Acestea elemente seamănă cu celulele care constituie un corp uman. Acest corp se manifestă diferit față de celulele care îl constituie.
Există trei caracteristici care fac diferența dintre individ luat ca atare și cel care face parte din mulțimea. Individul în mulțime este caracterizat pe trei elemente: El este iresponsabil, contagios și deschis la sugestii. Le Bon explică că este vorba despre dispariția personalității conștiente care este înlocuită de predominanta personalitate inconștientă și orientare pe cale de sugestie și de contagiune de sentimente și idei care merg în același sens. Indivizii au de asemenea tendinta de a pune în practică imediat ideile sugerate. Individul care face parte din mulțime nu mai este el însuși, el devine un automat pe care voința proprie l-a abandonat.
Pentru a rezuma, există trei elemente caracteristice individului care se află într-o situație de mulțime: pe de-o parte lipsa de responsabilitate din cauza numărului de oameni, un individ în mulțime are sentimentul că are putere și este invincibil, astfel este dezbrăcat de inhibiții. El va putea așadar să realizeze acțiuni pe care nu le-ar fi întreprins niciodată singur. Sentimentul de responsabilitate dispare complet. Astfel de indivizi pot fi găsiți în mulțimile anonime și eterogene unde individul este cuprins de masă astfel încât este dificil ba chiar imposibil să fie găsit pe urmă. Pe de altă parte este vorba despre contagiune, ceea ce David Hume filozof, istoric, economist scoțian, 1711-1776 definește prin simpatie.

Daca indivizii se reunesc sub cupola mulțimii si asistă la evenimente intense din punct de vedere emoțional reacția lor va fi amplificată prin ceea ce Hume numeste simpatie si Le Bon numeste contagiune. Un exemplu excelent este cel al suporterilor unei echipe de fotbal atunci când se află împreună pe stadion. Diferența de comportament între suporterii de pe stadion și cei de acasă este evidentă. Dacă cei de acasă stau pe canapea, mănâncă alune și beau bere țipând din când în când în fața televizorului , comportamentul suporterilor de pe stadion este amplificat de emoția colectivă și influențat de comportamentul fiecărui individ în parte dar și de cel al mulțimii ca unitate de măsură. Asta mă face să îmi aduc aminte de lecțiile de chimie în care învățăm ceea ce înseamnă un mol. Până la urmă un profesor iscusit a reușit să explice Cum funcționează acest element de măsură comparând-ul cu un pachet de 1 kg de orez. El ne-a explicat că deși noi știm că un pachet de orez are 1 kg nu știm însă câte boabe de orez se află în interiorul acelui pachet de 1 Kg. Este vorba despre o unitate de măsură. Precum pachetul de 1 kg de orez așa și mulțimea reprezintă un anumit număr de indivizi care acționează sub aceeași cupolă și au aceeași funcție comună în vederea realizării unui scop comun. în cazul suporterilor de pe stadion, deși nu se cunosc, deși sunt diferiți, deși acționează complet diferit atunci când sunt studiați individual, în momentul în care ei se reunesc pe stadion pentru a susține echipa favorită ei se desprind de personalitatea lor individuală și se atașează mișcării de grup. Așa se explică cum indivizi cu moduri de gândire diferite, credințe diferite, de etnii diferite, cu educații diferite, de vârste diferite, afilieri sau preferințe politice diferite, cu un statut social sau socio-economic diferit, etc, uită în acel moment de tot ce îi desparte și cu ocazia acelui eveniment se reunesc într-un suflet, într-un singur gând și o singură emoție pentru a încuraja echipa favorită. Această constatare se aplică și în cazul mulțimilor reunite pentru a manifesta împotriva sistemului sau împotriva unor nereguli pe care societatea le condamnă. Comportamentul unui individ în ceea ce privește situația politică sau economică a țării este complet diferit atunci când se află acasă în fața televizorului sau atunci când citește un articol despre aceste probleme. In momentul în care individul respectiv se află în situația propice coagulării sub formă de mulțime, ca atunci când au loc manifestații publice, acesta își pierde trăsăturile definitorii individuale și preia esența unificatoare a grupului pe care l-a îmbrățișat si vice versa.
Așadar conform modelului prezentat de Gustave Le Bon al treilea element definitoriu al individului care face parte din mulțimea este sugestibilitatea. Individul care face parte din mulțimea vede cum conștiința sa dispare la fel ca și cea a unei persoane hipnotizate. El nu mai are o opinie, nici pasiunea care îi sunt proprii. Așa se explică cu mulțimile pot să ia decizii contrare interesului indivizilor care le sunt membrii. Așa s-a întâmplat și să se condamne unii pe ceilalți la moarte. Autorul face referință la Convenția națională care este un regim politic francez care a guvernat Franța din 21 septembrie 1792 până în 26 octombrie 1795 în timpul Revoluției franceze.

A fost urmat de adunarea legislativă și a fondat prima republică care a fost aleasă pentru prima dată în Franța gratie Sufragiul Universal masculin pentru a da o nouă Constituție a Franței necesară după dispariția lui Ludovic al 16-lea în timpul zilei de 10 august 1792. De la prima ședință a Convenției care a exersat puterea legislativă, aceasta a abolit regalitatea a doua zi a fost proclamată prima zi a calendarului republican. Pe data de 10 octombrie 1793 Convenția Montaniarda a avut ca scop stabilirea unui regim de excepție desemnat mai târziu prin numele de teroare, declarând guvernul provizoriu al Franței ca fiind revoluționar până la pace. Bilanțul acestei perioade a fost de aproximativ 40.000 de persoane care au fost omorâte prin ghilotină, dintre un total de 200.000 de persoane omorâte și 500.000 de oameni deținuți ai închisorilor franceze. După cum putem constata mulțimile au ocazionat nenumărate evenimente sângeroase din istoria omenirii. Mulțimile de astăzi si-au schimbat caracterul iar oamenii conștienți de posibilitatea unor rezultate catastrofale, sunt mai precauți în ceea ce privește manifestările lor publice. Ei sunt de asemenea conștienți de legile în vigoare și de Constituția statelor democratice ai căror cetățeni ei sunt. Așadar în Epoca modernă în care ne aflăm putem constata că mulțimile, masele, au tendința să acționeze conform unor legi morale dar și să respecte legile Statului în care trăiesc. Pentru moment masele sau mulțimile actuale nu au găsit încă suficiente motive sau un elan suficient de puternic pentru a ocaziona o răsturnare de situație dramatică.
Le Bon explică că prin sugestia formulată care apare în sânul mulțimii, aceasta se impune imediat prin contagiune la nivelul mental al tuturor membrilor, astfel, orientarea mulțimii se produce în mod rapid. Ideea care invadează creierul are tendința să se transforme în act.
Totul depinde de natura elementului stimulent. Mulțimea constituie o ființă unică, atâta timp cât ea există ca mulțime psihologică, aceasta nu gândește prin cuvinte sau concepte verbale ci prin imagine.

Aceste imagini sunt în general mai puțin cele observate cât cele care posedă o mare putere pasională: astfel, multimea poate fi influentata de imaginile colective si de pasiunile foarte puternice care o însuflețesc. De aici iau naștere anumite fenomene de mulțime precum linșajul. În acest exemplu este clar că un individ nu s-ar fi gândit niciodată să meargă atât de departe. În cazul în care o astfel de ideie i-ar fi trecut prin minte acesta ar fi limitat la un exercițiu de imaginație, fiind conștient de repercusiunile punerii ei în practică. Ori în momentul în care indivizii sunt înglobați în mulțime, aceste precauții, aceste frâne dispar sub imperiul emoțiilor colective și al energiei care însuflețește mișcarea. Din acel moment zarurile sunt aruncate și orice devine posibil.


In concluzie o acțiune în masă poate fi eficientă dacă se întrunesc anumite condiții. Cea mai importantă dintre aceste condiții este definirea unui scop comun dar și fondarea unui sentiment de grup, de coagulare, de coeziune socială, de solidaritate în jurul unui element afectiv și emoțional cu impact cât se poate de puternic.
Gustave Le Bon pare să insiste asupra elementului emoțional. Mai mult decât atât, elementul emoțional care dă naștere unei astfel de mișcări este esența dătătoare de forță și de rezistență pe perioada desfășurării procesului inițiat de această mulțime. Cu cât elementul emoțional și afectiv este mai puternic cu atât coeziunea și solidaritatea sunt mai pregnante. Acestea din urmă definesc grupul format si pot provoca pe termen lung o schimbare la față a acestei mișcări dintr-un fenomen spontan care are la bază o nemulțumire colectivă într-un fenomen popular cu acțiune pe termen lung. Aici putem să luăm exemplul unui grup de intelectuali, de profesioniști, de indivizi cu un scop comun care se reunesc pentru a își exprima punctul de vedere în anumite circumstanțe date, ca de exemplu în timpul unei manifestații publice și care grație sentimentului de unitate și de solidaritate resimțit în timpul acele acțiuni, decid să formeze un nou partid politic.
Așadar prima condiție pentru a forma o mișcare de masa efectivă este elementul emoțional. Cu cât emoția este mai mare cu atât efectul este mai puternic. A doua condiție este solidaritatea. Din punctul meu de vedere această solidaritate resimțită în timpul mișcărilor de masa, este o solidaritate mecanică asemănătoare solidarității mecanice descrise de Emile Durkheim.

Intelectualii sunt atât de obsedați de lege încât nu văd că jocul nu mai e pe teren ci în afara sadionului. Opoziția este așa de obsedată de metodele juste încât se zbate ca un pește pe usca. Atunci când zic opoziție nu mă refer doar la parlamentari ci și la oamenii care vor altceva decat isi doreste puterea. Dacă poporul ar înțelege acest fenomen ar putea intra în luptă cu aceleași arme. Nu poți să lupți împotriva unei mitraliere cu un cuțit. Dacă într-adevăr înțelegi monstrul cu care te confrunți poți găsi și punctul de minimă rezistență pentru a câștiga lupta. Cineva ar trebui să le explice cetățenilor care sunt efectele acestor acțiuni in caz contrar oamenii nu reușesc să înțeleagă ce îi așteaptă și își văd de ale lor. Problema este următoarea: atunci când cuțitul va ajunge la os va fi prea târziu. Este greu să construiești o formă de solidaritate mecanică doar cu exemple abstracte, cu noțiuni teoretice. Este nevoie de un element cu un impact emoțional puternic pentru a transforma un grup de indivizi într-o mulțime care să acționeze ca un individ colectiv.

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Psihologia multimilor, unitate, solidaritate si emotie

Normandy and the beaches where history was made

Some people live in the past and like it. Some even live in a past that isn’t theirs. Probably a shrink would say that this isn’t a good way to live and would recommend some sort of behavioral therapy. A new age spiritual thinker would lay you down and invite you to feel “the power of now”, “anchor yourself in the present” and “focus on the moment”. They aren’t wrong to believe in staying present. It actually makes you notice things that surround you and that helps you react properly to different stimuli. This way of thinking has benefits, believe me, I know. This way of thinking came to us, I believe, from the Buddhists. It’s not a new way of thinking but a new way of thinking for the western civilizations. How do we even get back to “the power of Now” when we were trained to always refer to the past? We are taught history with a lot of passion. We always talks about our relatives who passed away very often if not every time there’s a family reunion. We read stories from the past, watch old movies, listen to old songs, taste familiar and old recipes that make us feel like home no matter where we go. We practically are anchored in the past. Meanwhile the so called “new age spiritualists” (that by the way aren’t that new if we think about it), they stay in the present by meditating, by emptying their minds when they go for a walk and if there’s some subject they don’t want to discuss they assertively say that they don’t want to talk about it and they are heard. It seems to me that when we were taught the proper manners and how to behave, no one told us how to politely escape a conversation, nor were we taught how to accept that someone doesn’t want to listen to what we have to say. It is considered, in some parts, very offensive to just stop the conversation and walk away. So what do we do? Do we have to choose between being polite and sensitive to others or to protect our fresh roots in the “now”?
That was a dilemma I really needed to get out because hey… it really bugged me.
Back to my story…
So, as I said, some people really like to live in the past, re-live the past, look into it, research, dig, discover, remember and talk about it. I guess I am one of those people that even if they practice meditation and feel a profound relief in emptying the mind and just being, I also like history. But you see … there is an amendment to this statement because I am not really good at remembering data, which is required, for those who are history lovers. At any given time if you ask me something about something from the past I would probably fail because I don’t remember data. I feel somehow emotionally connected to certain periods of time related to literature or with Word War II. I can’t explain logically why I am so in tune with that period and what fascinates me about it. I really can’t. After my experience with Normandy I asked myself why I had that experience so other worldly. I’ve found a possible explanation but like most of these kinds of things it can’t be proven scientifically, for the time being anyway.
I went to Normandy at and American friend’s suggestion. He really really wanted to visit the place where the D-Day happened. So we took a train from Paris and went to visit Caen and the surrounding area, the beaches where the American troops fought the Germans in World War II. It was a massacre and the traces of those terrible fights are still there suspended in time. So we went on their traces and the trip didn’t let us down.
At Caen train station we were wondering how we’d get to the beaches. There was a bus taking people to the beach but for a tour? What we had found on the internet seemed way too expensive for us. Out of nowhere comes towards us an older gentleman with white hair and kind features, riding his own bicycle. That seemed very French and he seemed to be timeless and magical like a character from a book. I remember him coming towards us and asking if we wanted a tour. He offered to take us in his minivan to the beaches and he also treated us to a great amount of information about the places we visited. He was a German history lover at least if not a retired historian. His name was Hans Forster. He took us and for a few hours we travelled with him in time.


We first stopped to have lunch and the sky promised us rain and clouds. After a few drops of rain the sun came out to play and we went on our merry way to visit different museums and sites where true stories about WWII happened. We stopped from place to place and our fellow guide had a wardrobe for every occasion. Really! He had shorts and a tee-shirt but also trousers and a jacket, a hat and I believe even a raincoat. The guy was prepare for everything and seemed to have all his belongings with him in the minivan. While we roamed around he stayed parked and enjoyed the weather that by then became sunny and pleasant. He told us a lot of stories that I don’t remember and some of them I couldn’t hear well from the back seat of the car. But I was delighted to observe him and happy to let my American friend listen to him explain what was what. I remember him telling us that during WWII he was 17 and he was trained to pilot a plane but was too young to fly for the Luftwaffe. He couldn’t participate to the war efforts. That was fortunate and unfortunate for him. He survived and he didn’t have to live with the regrets and the blame of killing innocent people. He was too young for that drama and life spared him of that pain and trauma. He still regretted all that happened during the war and what his country did during those unbearable years. So when he retired he went to France and became an independent tour guide paying what he considered his dues, to the society that once was torn by the war, by death, grief and trauma. He seemed to carry with him the burden of a past he was trained for but wasn’t able to participate in actively. Now he took his energy and will and decided to do some good for the sake of recuperation. That was noble of him. I believe that this year Hans Forster would be 90 years old. Unfortunately I couldn’t say because he didn’t have any e-mail or address of contact so when we parted it was really goodbye. I will never forget him that’s for sure.
So for a day we were driven around by a man passed his 80’s in his minivan, a German historian, almost veteran, that roamed the beaches of Normandy as the D-Day tour guide. That’s something!
He even showed a piece of armor that was made in his hometown. The past and the present seemed to collide for our guide and he didn’t mind sharing his story with us.
I had a wonderful day even if when we arrived on the field where the land met the sea and the earth was still marked with the traces of the explosions I’ve developed a terrible migraine. It’s been a surreal experience because the energy of the land completely changed and the terrible pain and suffering of the fallen ones was felt at the surface. I don’t know how many of the visitors have felt the vibrations. All I knew back then was that I had a terrible headache and I was feeling nauseated out of the blue. Now I wish I had along with me some empathic people around to be able to share the experience and have them tell me if they felt the same as I did. So if you ever go to Pointe du Hoc, let me know if you get the vibes. As soon as we left the premises, the headache disappeared and the nausea too. What was strange to me is that the earth surrounding that place didn’t get rid of the vibrations from the event that happened almost 70 years before. Normally we are taught that we can get rid of our negative energies or lower/baser energies if we walk barefoot in the grass or hug a tree. I personally experienced the relief of this exercise. Mother Earth is capable to set us free of those energies and refill us with higher energies that actually make us feel better. In the case of Point du Hoc, in Normandy, the trauma inflicted on so many people, the explosions, the bombs, the bullets, the blood lost, the souls risen,… well it seems that even after 70 years the land was still very much vibrating with lower energies. That makes you wonder. It felt like even the ground on which we were walking on was still suffering from the great trauma and the signs of it were visible and obvious.

There were holes in the ground like huge round basins where the bombes had exploded, nowadays they are filled with grass but their traces are clear. They look like round mini-pools filled with grass. As you can see in the picture the field is full of such traces. The barbed wire is rusty but still in place.

It is a place of contradictions. It looks almost peaceful in its devastating beauty. Without the traces of the war people would enjoy placing their tents for a day and night and stay star gazing. It is a picture perfect land… unless we count the devastating remains of the war …
In actuality sensitive people shouldn’t stay there more than a few minutes because the vibrations are so low, if my migraine is an indicator, that if you stay for long you get to experience a shift in the time/space continuum.
Since my visit I have spoken to various people both historians and sensitive people that confirmed the reality of the situation. Far from being a hazard, my migraine was just one of the many effects people feel in that area. Not everyone can feel it. Lucky for those who are able to escape the experience because it is very unpleasant. Nonetheless, for me it was pretty disturbing. I didn’t know that I was able to feel things at such a deep level. Had I been warned about these effects I am not sure that I would have had the courage to go there. Sometimes it is better to not know. I don’t regret a thing. It gave me a deeper experience and a deeper understanding of what has happened there and how such a traumatic group event can still leave a trace after decades have passed. I still think it was worth it. Have I known beforehand that this would happen, I’d be inclined to say that the fear of experiencing such an event would have stopped me from having the experience and it would have been one phenomenal experience less for me.
I feel it is my duty to warn people who want to make this journey into the past to be aware of the power of your encounter with it. You may feel absolutely nothing more than curiosity and that is totally fine but if you feel more don’t get spooked by it. You just need to have eaten (for energy- but do not go with a full stomach), be hydrated, wear some protective shields (semi-precious stones or a cross or any type of talisman that has worked for you in the past), be respectful, be aware and look and listen for signs. In case you do feel something out of the ordinary just trust your gut instinct, don’t dismiss it and send good healing thoughts to those souls that lost the fight with death on those green fields of Normandy.
I admit it is not just a holiday travel it’s a whole experience.

As for Hans Forster, once he drove us back to Caen, he disappeared into thin air, very much like he appeared. I had a sound board with me, my American friend, who was asking himself the same thing: did we imagine it all? Was that man real? We looked for him the next day and the next one. Once we confessed our thoughts to each other, we were pretty shocked to realize that we had been driven around by an 80 something man. He came out of nowhere when we were asking ourselves how in the world we’d get to the place where D-Day had happened and left as soon as he smiled and waved us farewell.
All the experience had been mystical, surreal and very emotional. We’ve decided to stay for another day because I loved the beach. We went to a place less dramatic but also so very quiet and calm. Time really seemed to be unimportant there. We took a bus and stopped somewhere near the beach. We walked barefoot in the sand for about 2 kilometers and arrived at the only restaurant/terrace that was to be found on that radius. I was so hungry I could eat my own hand. The food was superb in Lion sur Mer. The water was cold and we didn’t dare get inside. My feet were a translucent pink and the walk on the wet sand massaged them like nobody’s business. I felt great. I also got a serious sunburn that initially I didn’t feel because of the pleasant temperature and the wind. I had even put on sunscreen. It hasn’t been enough. So if you ever go to Normandy definitely take sunscreen and a hat or a bandana, cover yourself because the wind tricks you into feeling good when the sun is still at work. If I may, another suggestion. After travelling in such an emotionally challenging place, and after visiting such a quiet place, try to not get into the thick of things immediately. Give yourself a day or two of transit between the Divine-like place of vacation and the busy life in the city. The change can be unsettling.

Publicat în Calatorie, Cultura, Spiritualitate | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Normandy and the beaches where history was made

Comings and goings of age and the memory of it all

We grow no matter what. We grow up, we grow old, we get wise or completely silly but we never stay the same. All our experiences are written in our cells. Some of them are visible… others not.
We meet a lot of people and most of those experiences change us forever. At any given moment our brain takes in new information. Most of it we don’t even remember.
I heard about an experiment done in a big city, I believe it was New York in Manhattan. Two people with different aspirations and background were asked to walk for a while on a street full of shops, bars, restaurants, etc. They had to walk and look around. Then they were asked what they saw. It was incredible to discover what they saw. It was the same street after all. Right? Well apparently for them the street wasn’t the same at all because what they’ve noticed was correlated to their subjective mind and how it was trained on a daily basis. One of them noticed a lot of restaurants, bars, appreciated the fact that there were places where they could buy ice cream and doughnuts, they also remembered seeing various street vendors with hot dogs and shops with antiques, clothes and such. The other person noticed that there were vegan restaurants, a space for yoga, another one for fitness and body training, a shop with fresh fruit juice, smoothies and other natural beverages, they appreciated finding a sports shop and training supplies. Basically they walked on the same street but saw a totally different space where their interests were reflected.
That made me ask myself what do I see when I walk on a certain street or boulevard. I always thought I always saw what there was. But having learned about this experiment that made me wonder about what was there versus what I saw there and what I thought that was there. How many times have I passed by a place and didn’t even notice that something other than the space was there? Maybe that garden for example wasn’t only a garden, maybe it was a garden with cats, or a garden where you can stop and purchase a cold drink in the summer, or the garden of a restaurant, or the garden of a painter… what lays there beneath the surface of my attention? Where do I put my attention?
For instance, I have a series of buildings that I pass by very often. For most people those buildings are just that: constructions with apartments where unknown people leave. Four levels with a handful of apartments per level, with windows watching the street below. Buildings that look like many others from the same street, being built at the same period with the same type of architecture, color, structure, etc. But what I see in those buildings is the difference between them and the rest of the others from the neighborhood: they have holes in them, from the bullets, from the 1989 Romanian Revolution that killed so many people. I see the struggle of history to remain alive in the collective memory, I see pain, sacrifice, imperfection, the passage of time…
I see silent witnesses of Bucharest’s history that are more faithful to the truth than any kind of monuments raised in the memory of those who have passed for their ideals of freedom, democracy, country. And I wonder… What did those people (long gone now) seen when they went on the streets delivering themselves to fate and paying the ultimate price? Did they see endless possibilities or dead ends? Did they see desperation or hope? What were their minds trained for?
So, yes, we grow, we grow up and grow old and most of what makes us, us, is what we train ourselves or are trained to notice. Most of the things we see are made by others just like us that are long gone but nevertheless are in a way still part of our lives and our mental construction. For instance we the people of Bucharest are trained to remember 1989. We are trained to notice our recent history and the ones that died in December 1989 left us with the traces of their collective existence that sometimes wakes up in us a sort of pride mixed in a little with sadness and regret but also with the essence of their struggles and their fight.
I somehow believe that the people of Bucharest still remember everything and every time they get out to manifest in the streets or simply take a walk they inevitably think of the reasons for which they are here and now alive and kicking. Because we can’t forget, we never forget in this place of memory, none of our struggles are pointless or stripped of meaning. We carry the burdens of the past, the memories, the desires, that fire that made our elders fight for more… and we breathe the same air even if it smells differently. All it takes is to look around and notice.

Publicat în Calatorie, Cultura, Educatie, Idei | Etichete , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Comings and goings of age and the memory of it all

Fumuri si veverita din Ice Age

Azi am tinut in mana pentru prima data tutun de rulat, « injector » de tutun , foite si alte « jmekerii ». Dupa ce am astepta « un secol » ( adica cateva zile…), au ajuns si ghindele la veverita a.k.a tutunul la mine. Daca ati citit articolul anterior despre « fumuri » stiti de ce.
Dupa ce am strivit anxietatea de a ramne vesnic fara tutunul mult iubit #LuckyStrikeLight gratie internetului, am coborat in infernul dilemelor : acum ce fac, pe unde o iau, ce si cum, unde si cand ? Intrebari firesti pentru oricine are de a face cu o schimbare majora in viata sa. Am zis majora ? Am vrut sa zic MAJORA. Uh… asa e mai bine.
Am ales sa povestesc despre aceste intamplari mai in gluma, mai in serios, intrucat daca iau totul prea in serios risc sa renunt… la scris, nu si la fumat.
Magazinele online sunt o binecuvantare daca n-ai de a face si cu factorul uman. De multe ori dai peste tot felul de indivizi/ individe care strica tot. Chiar tot, nu glumesc. Iti strica buna dispozitie, increderea in oameni, respectul fata de semeni, dorinta de a mai cumpara ceva, iti distrug rabdarea, iti testeaza limitele, te fac sa-ti doresti sa uiti ca ai fost vreodata educat… tot, absolut tot se duce de rapa odata cu un simplu contact « inter-telefonic ». Intr-un final mi-am gasit omul. « Eureka » ! Am gasit un site. Am dat de un numar de telefon. Am sunat. Si mi s-a raspuns…. Un domn deosebit de amabil cu o voce buna de radio a raspuns si totul a fost din nou in regula cu lumea…
E adevarat ca am asteptat de vineri pana miercuri ca sa imi primesc « ghindele » adica tutunul insa pana la urma a meritat.
Era sa scriu o pagina si despre Fan Curier… cum mi-au tinut tutunul ostatic… dar oare merita ? Hm… Ce sa zic este un serviciu de livrari deosebit. Soferul vine cand vrea, nu sta pana ii deschizi, pleaca si iti spune ca daca mai are timp in ziua aceea vine daca nu « e si maine o zi » apoi te ameninta ca daca nu te gaseste nici maine returneaza coletul. Colegul sau de la relatii cu clienti nu stie sa raspunda insa stie sa iti tranteasca telefonul in nas. In fine, adica apasa pe butonul « reject » (din greseala sau nu…).
A propos de acesta metoda de a “renunta” la un apel, am mai dat de astfel de creaturi sub-evoluate numai atunci cand eram in Franta si imi raspundea cate un reprezentativ de relatii cu client din Magreb. Pe semne ca Romania de azi nu este departe de Africa din multe puncte de vedere. Si nu ar fi nimic rau cu asta daca am adopta unii de la ceilalti apucaturile bune.
Pana la urma cuprinsa de disperare m-am asezat in fata cafelei si m-am rugat ca minunatul univers sa-i lumineze curierului mintea si inima si sa-mi aduca azi pachetul. In 2 secunde a sunat telefonul. Sunt profund recunoscatoare.
Cred ca fumator mai hilar ca mine, cea de azi, nu exista. Sa ma vedeti cum stateam cu cutia in brate cu optiunile etalate in jurul meu invatand sa rulez (iiih) si sa injectez cu tunun tigarete goale.
Dragilor, a inceput o noua era. Nu stiu daca voi afla prea curand cum se ruleaza ca lumea o tigara ca lumea, insa am inceput sa ma prind cum trebuie sa fac ca sa se indese bine tutunul in tigareta. Am deja o tehnica proprie si personala 😉
Ma duc sa trag un fum…
Hasta la vista baby !

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Fumuri si veverita din Ice Age

Razboiul fumurilor

Acest articol nu este numai despre mine si despre « fix-ul » meu cu o marca de tigari. Acest articol este doar una dintre manifestarile neregulilor din tara asta si din lume, dar mai ales din tara asta. Se produc tot felul de transformari, se iau tot felul de decizii si noi stam docili si pasnici, cuminti si resemnati si observam cum totul se naruie sub privirile noastre. Sper sa aveti rabdarea necesara sa cititi pana la capat.

Totul a inceput acum cateva « sapta-luni » nici eu nu mai stiu… La cum trece timpul cand esti intr-un razboi permanent cu diferiti inamici si pe mai multe fronturi… timpul se scurge altfel.
Tin minte ca am intrat in cateva dintre magazinele la care merg de obicei si ma trezesc ca mi se spune ca nu au « tigarile mele » cele pe care le fumez inca de la inceputuri #LuckyStrikeLights.
« WTF ? » imi zic. Se scumpesc ? Cu asta m-am obisnuit. Ma duc in alta parte mi se spune ca in Supermarketuri nu se mai vand tigarile mele. « OK. Asta e ciudat ». Ma duc la magazine mai mici. « Uf… ce bine inca mai sunt ! » dar imediat mi se taie craca de sub picioare si mi se spune ca nu o sa se mai aduca. Motivul : neclar. « Naspa, aiurea, cam nasol ! » « Acum ce fac ? »
Ce sa fac ? Ma apuc, ca veverita din Ice Age, si strang tigari de unde apuc. Ma relaxez un pic cu gandul ca ceva, ceva o sa se rezolve pana la urma. Si totusi … Nu !
Suntem in Romania. De ce ma mir ?
Acum ca nu mai am de unde sa imi cumpar #LuckyStrikeLights am inceput sa inteleg. Cred ca erau ultimele tigari care nu erau tratate cu nu stiu ce porcarii. Adevarul e, ca nu mai erau nici ele ce au fost odinioara. Au fost intr-adevar tratate cu ceva ca sa nu adormi cu tigara aprinsa si sa nu care cumva sa iti dai foc la casa. Cred ca toate tigarile au fost tratate astfel ( trebuie sa fie o lege pe undeva care i-a strans cu usa pe producatorii de tigarete). Legi care te ajuta sa nu iti dai foc dar care dauneaza mai mult pe termen lung. Cred ca toti conteaza pe faptul ca oamenii sunt saraci si nu au nici timp, nici resurse financiare sau umane ca sa ii dea in judecata pentru ca au schimbat regulile jocului si datele problemei dupa ce au fost « fidelizati » a.k.a au devenit dependenti de aceasta mica placere ( buna/ rea nu e treaba mea sa judec).
Pe scurt, tigarile din Romania nu mai sunt ce au fost acum 20 de ani si cu atat mai putin ce erau cu mai multi ani in urma. Acum sunt niste « fumigene » cu ceva tutun si tratate cu tot felul de chimicale care mai de care mai toxice si care sincer :duhnesc.
Da, sunt constienta de faptul ca fumul de tigara nu este placut pentru nimeni, nici macar pentru fumatori. De exemplu sunt unele tigari care imi miros asa de urat incat ii invit pe fumatori sa stea pe terasa.
Alte tigari irita asa de tare mucoasa bucala si pe cea a gatului incat iti pierzi vocea sau ai senzatia ca ai mancat kiwi cu tot cu coaja sau ca ai baut dintr-un sos extra-picant.
Asadar si prin urmare am plecat in cautarea unei solutii, post-apocaliptice, pentru ce a fost si n-o sa mai fie. Daca cineva a citit vreo poveste post-apocaliptica sau a vazut un film de acest gen… stiti despre ce vorbesc.
Pana acum am descoperit o groaza de care nu aveam habar :
1. Toate tigarile sunt tratate cu ceva.
2. Exista filtre cu carbon si fara carbon.
3. Exista bilute mentolate (click on)- unele tigari au si doua bilute. ( Nu glumesc !)
4. Unele tigari (ne aprinse) miros mai tare- va aduceti aminte de Snagov si Carpati ?… Nu spun mai mult.
5. Unele tigari lasa un miros si gust ingrozitor chiar si pentru un fumator inveterat, altele nu miros asa de urat in schimb irita tot ce le sta in cale.
6. Nu mai exista tigari fara « tratamentul special ».
7. Exista tigari injectabile ! ( Aici fac o mega paranteza. Naiva din mine a deschis cutia Pandorei. In primul rand, cand am auzit de injectabil, gandul m-a dus la o siringa. Am facut ochii cat cepele. Apoi am aflat ca exista tigarete goale, un soi de aparat manual sau electric cu ajutorul caruia poti umple mai sus mentionata tigareta cu tutun varsat sau tutun la pachet de cateva zeci de grame. Multumesc Youtube pentru lectia despre cum sa… Apoi intervine dilema ce fel de tigarete sa cumperi si ce fel de tutun sa introduci ? )
8. Exista desigur si tutun « de rulat » adica iei tutunul ( nu se stie inca care) si il rulezi in foita cu sau fara filtru. Gratie acestei variante si a celei injectabile, ai sansa sa eviti « tratamentele » care au stricat complet gustul, mirosul si toata placerea de a fuma.
9. Ce tutun sa cumperi ? In Romania se pare ca din cauza accizelor nu exista corespondentul la punguta a marcilor pe care le gasesti in comert. Adica nu exista #LuckyStrikeLight in varianta « varsata ». Avem in schimb o colectie micuta de marci care vin din tari Nordice. Si alte variante total necunoscute fumatorilor de tigari de la « non-stop ».
10. Cineva s-a gandit sa aduca tutun cu nume cunoscute din U.E. si le multumesc cu aceasta ocazie. In alte tari mai exista respectul fata de clienti si daca de exemplu esti un fumator fidel de « Camel » exista un corespondent « Camel » la punguta pentru rulat/ injectat… sau pentru pus in chiftele ( glumesc desigur, inca nu am auzit de chiftele cu tutun… cat despre parjoale… nu m-ar mira.)
11. Este o diferenta intre tutunul de rulat si cel de injectat. Daca introduci tutun de rulat in tigareta injectabila consumi mai mult tutun decat daca ai rula o foita. Se pare ca tutunul de rulat este mai fin. ( In momentul povestirii, inca nu am ajuns sa incerc cele doua variante- dar poate va tin la curent de indata ce descopar misterele acestor doua tehnici.)
12. Am descoperit o marca de tutun de rulat foarte raspandita pe e-tutungeriile romanesti. « Bali Shag » suna foarte exotic… la limita dintre exotic si « oare ce e in punguta aceea ? ». Sunt multe culori cu mai multe tipuri de tutun. Da ! Va dati seama ? Adica, atunci cand cumperi un pachet de tigari nu stai sa te intrebi daca e Virginia, American Blen, Kentucky, Halfzware, Zware, White sau mai stiu eu ce… Pentru mine, desi inteleg cuvintele in sine, este ca si cand mi s-ar vorbi in limbi necunoscute. Ce reprezinta toate aceste cuvinte si cum se traduc ele in gust, tarie, calitate…etc ?
13. Stati linistiti ca mai sunt si alte marci de tutun « no-name ». Daca pana acum ati dansat cu Fred Astaire (al tigarilor- adica, Hello ! toata lumea stie cine este…) acum trebuie sa incercati tot felul de noi parteneri pana gasiti unul nou care nu va dansa niciodata ca Fred Astaire dar care va trebuie sa fie suficient de bun incat sa-l acceptati ca partener. In clipa de fata toate marcile sunt un soi de grup de parteneri de dans format din indivizi care nu iti spun nimic, unul e imbracat in galben, altul in verde, altul in rosu, altul in albastru…
14. Singura solutie este sa incepem testarea. Pentru aceasta indeletnicire noua, care imi va consuma din timpul si nervii pretiosi, este nevoie de tutun de injectat, tutun de rulat, de foite, de tigarete goale, de filtre, de aparat de rulat, de aparat de injectat. Partea dificila este desigur sa stii ce fel de tutun sa alegi si sa te multumesti cu variantele existente pe piata.
15. Tutunul, ca si alte lucruri in lumea asta larga este legat de subiect. Depinde de fiecare dintre noi cum raspundem la miros, gust si depinde de noi daca vrem sa « injectam » sau sa « rulam » cu mana sau cu aparatul.
Pentru ca sunt fumatoare si pentru ca nu am fumat decat o singura marca de tigara in ultimii … ani… si pentru ca acea marca de tigara a fost anihilata de pe piata din Romania, am fost nevoita sa fac o schimbare majora in stilul meu de viata. Nu stiu daca pana la urma ma voi lasa sau daca voi continua cu un alt partener de dans. Ceea ce stiu este ca firma British American Tobacco care produce aceste tigari, nu a anuntat nicaieri in mod oficial ca va scoate de pe piata marca mea preferata. Ca urmare nu stim de ce au fost scoase, nu ni s-a spus daca vor fi comercializate din nou… Nu ni s-a spus nimic si nu stim nimic. Acest lucru mi se pare inadmisibil intrucat suntem clienti si avem dreptul sa stim ce se intampla cu produsele lor in care am investit ani de zile.

Tristetea si mai mare este ca acest fenomen nu se rezuma numai la « dependentii de tutun ». Sunt persoane care vor comenta si vor spune :
« mai bine te lasi de fumat », « uite o ocazie sa renunti », « asta e, fumeaza altceva », « stii cati bani poti economisi daca nu mai fumezi ? »… etc.
Dar ! Dar acest fenomen nu se intampla numai in domeniul tabacului. Nu ! Dragi prieteni, daca nu ati sesizat, acest fenomen este valabil si pentru produsele alimentare, si pentru produsele de curatenie, si pentru produsele de igiena dar mai ales, MAI ALES pentru produsele FARMACEUTICE.
Poti sa fii iritat, enervat, anxios, furios, zapacit din cauza faptului ca produsele pe care le consumi de ani de zile se deterioreaza, calitatea scade vazand cu ochii, ba chiar unele produse dispar complet de pe piata. Dar ce facem cand de ani de zile luam un medicament si din cauza unei lipse de intelegere si de vointa, acel medicament dispare de pe piata si nu ti se spune cand si daca va fi produs din nou si comercializat ? Uite de exemplu DISTONOCALM ( pentru tahicardie).
Pana cand vom mai accepta ca lumea sa-si mai bata joc de noi ? Incepand cu politicienii pana la firme, firmulite, companii, slugi si indivizi sub zero ? Azi e Distonocalmul, maine e Lucky Strike Light, ieri au fost detergentii, alataieri sunca…
Adica voi nu va dati seama ca in loc de sunca mancati cauciuc cu gust de carne prelucrata ?
Voi nu va dati seama ca dupa revolutie cand au venit detergentii cum e Tide, Persil, Ariel… toti miroseau excelent, curatau minunat, si parfumul lor ramanea mult timp si era placut ? Pai da ce acum mai miroase, curata si rezista ca acum 15 ani ?
Dar Coca-cola ? Dar ciocolata Milka ? Dar tampoanele Always ? Dar cascavalul Dalia? Dar rosiile? Dar guma de mestecat? Dar sapunul ? Dar produsele Nivea ? Dar…
Nu am viata destula ca sa fac o lista exhaustiva cu tot ce nu merge bine in Romania. Dar trebuie sa incepem undeva. Sa ne apucam de unul dintre aceste firicele si sa tragem de el pana cand dam de raspunsuri si solutii si mai ales rezolvari.

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Razboiul fumurilor

Dolores O’Riordan The Cranberries si coloana Sonora a unei epoci

Pe vremea aceea inca ma mai uitam la videoclipuri… Nu imi scapa niciun TOP 100 pe MTV.
Cand ma gandesc la The Cranberries, ma gandesc la vocea unica a solistei Dolores O’Riordan, ma gandesc la « Zombie », « Ode to my parents », « Dreams » « When you’re gone » si « Linger ».
Desigur repertoriul trupei este vast insa aceste piese si-au gasit un loc special in soundtrack-ul copilariei si adolescentei mele si au ramas de neclintit.
Dolores a insufletit trupa The Cranberries. Piesele lor au fost difuzate de “n” ori la radio si la televizor in intreaga lume, au supravietuit casetelor audio, CD-urilor si au cucerit Mp3-uril dupa ce au inundat internetul.
Muzica lor era inevitabila si molipsitoare. Indraznesc sa spun ca inca mai este, cel putin pentru nostalgici.
Pe langa propriile mele amintiri si nostalgia acelor ani regasesc in cantecele lor, atat in cuvinte cat si in muzica, urme care vorbesc de nostalgie, suferinta, lupta, rebeliune, supravietuire.
Recunosc ca nu am fost un fan inrait al trupei si nu am cautat sa aflu mai multe despre povestile personale ale membrilor sai. Gratie internetului am aflat ca sunt multi melomani pasionati de decriptarea versurilor si a videoclipurilor. Sunt convinsa ca unii, debea asteapta sa caute explicatii « conspirationiste » despre cum si de ce in data de 15 Ianuarie 2018 publicul a pierdut o mare voce feminina a muzicii rock. Sunt convinsa ca si publicul ar vrea sa stie de ce primele informatii despre disparitia indragitei interprete au venit fara nicio explicatie legata de decesul ei. S-au folosit cuvinte ca « moarte subita », « neasteptata », « nu s-au oferit informatii suplimentare despre cauza decesului » sau « cauza decesului este inca necunoscuta ».
Reprezentantii trupei si ai solistei trebuie sa stie ca vestea este cu atat mai devastatoare cu cat nu au oferit publicului informatii suplimentare despre disparitia sa la numai 46 de ani, cand tocmai se afla la Londra unde avea intalnire cu studioul de inregistrari. Singura mentiune recenta despre starea ei de sanatate a fost o durere de spate urmata de un anunt oficial ca se simte bine.
Daca fanii au ales sa si-o reaminteasca pe Dolores si sa isi exprime tristetea pe Facebook, Youtube si Twitter, artistii, colegi, prieteni si admiratori ai lui Dolores au inundat Twitterul cu precadere. Printre ei se numara Santana, Josh Groban, Duran Duran, Hozier, Kodaline si Garbage.

Era prea tanara, a plecat prea devreme, publicul nu cunoaste circumstantele si evident socul este greu de negat. Este posibil ca in curand, atunci cand se va face o retrospectiva a parcursului ei artistic, vom afla ce s-a intamplat cu declinul formatiei, cu « pauza » pe care au luat-o la inceputul noului mileniu si vom primi mai multe raspunsuri la nenumaratele intrebari pe care ni le punem in aceste clipe.
Imi raman in amintire : vocea inegalabila, bocancii si fustele scurte, cele cateva piercinguri in urechea dreapta, pasiunea, implicarea si look-ul « Pixie » , intalnirea dintre Tinkerbell si rock’n’roll cu un strop de Ninja in versiune Irlandeza. Talentata si autentica Dolores va continua sa fie ascultata mult timp de acum inainte.
Multumesc pentru ca prin muzica ta, m-ai acompaniat intr-una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea !
Dragoste, Lumina si Pace !

Publicat în Cultura | Etichete , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Dolores O’Riordan The Cranberries si coloana Sonora a unei epoci

22 Decembrie 1989

Aceasta data va ramane in amintirea contemporanilor mei dar si in memoria colectiva. Pentru cei care erau atunci pe strazi este si acum greu de descris ceea ce au simtit, trait, vazut si auzit… Poate nici amintirea mirosului din acea zi nu s-a sters. E irionic cum mintea omului este creata sa tina minte toate traumele din trecut.
Aveam 7 ani fara o luna. Mi-am petrecut primii sapte ani de acasa in Comunism.
(Uite ca nu m-am gandit ce inseamna primii sapte ani de acasa din perspectiva psiho-emotionala. Nu mi-a trecut nicicand prin cap sa ma intreb ce inseamna sa-ti traiesti primii sapte ani de acasa sub un regim totalitar. Oare ce se intampla cu noi in primii sapte ani de acasa ? Se vorbeste de educatie si de bune maniere dar ce se intampla cu emotiile, cu psihicul, cu moalele nostru interior, cu spiritul nostru ?)
Cand ai sase ani spre sapte nu poti intelege ce se intampla in jur. Esti protejat de adulti. La acea varsta aduni sunete, mirosuri, voci, vorbe si le pui la pastrat intr-un colt al mintii. Este un soi de incubator in care ii permiti mintii sa se dezvolte pentru a putea rumega mai tarziu toate informatiile stranse cu aspiratorul subconsitentului. Oh doamne cate lucruri intelegi mai tarziu ! Oricat s-ar stradui omul sa-si aleaga amintirile pe care doreste sa le ia cu el mai departe… se pare ca nu este cu putinta sa stearga informatiile aspirate de subconsitent. Daca nu vrei sa stii, fereste-te sa nu care cumva sa aflii. Odata preluata informatia, nu mai exista cale de intoarcere.
Un copil nu poate uita cum suna o impuscatura, sau cum tremura adultii langa el de teama sa nu dispara cu totii, mici si mari intr-o clipa. Un copil nu poate uita vocea macabra a sotilor Ceausescu cu cateva clipe inainte de a fi executati. Televizorul nu poate sterge impactul emotional sau trairile provocate de acele imagin in care oameni zac intinsi, rapusi de gloante.
Acel copil nu stie sa intrebe de ce se intampla ceea ce se intampla si nici nu stiu daca poate intelege ce se petrece dar isi va aduce aminte mai tarziu si va intelege ce i-a fost dat sa traiasca si va intreba, va cauta sa afle si va dori sa i se confirme ca ceea ce s-a petrecut a avut o ratiune.
Nimeni nu poate accepta ca dintr-un moment in altul, sute sau mii de oameni au pierit « degeaba ». Nu cred ca este in natura noastra sa acceptam absurdul.
Romania nu a incetat sa se roage si sa-si planga copiii rapiti de gloante, de tortura, de raul care se ascunde in intuneric. Tara in care m-am nascut, am crescut si am trait pana acum, nu a stiut cum sa faca ca acest sacrificiu imens sa merite. Multi dintre romani nu au invatat inca sa-si respecte eroii si sa fie recunoscatori pentru jertfa lor. Daca ar fi stiut, Romania de astazi ar fi avut o alta fata.
Iata cateva motive pentru care Guvernul si Parlamentul de azi ar trebui sa inceteze masacrul, dezbinarea, ura si tradarea de tara de care credeam ca vom scapa in data de 22 decembrie 1989 pentru totdeauna:
– Respectul pentru Mamele care i-au adus pe lume
– Respectul pentru Domnia Legii
– Respectul pentru Eroii Patriei si ai Pamantului Romanesc care si-au jertfit viata de-a lungul Istoriei pentru ca noi cei de azi sa existam ca popor
– Respectul pentru juramantul solemn fata de patrie, popor si Dumnezeu
– Respectul fata de semenii lor
– Si poate respectul pentru cei sapte ani de acasa si copilul din fiecare dintre ei si sufletul lui curat pe care il tradeaza zilnic

Daca aceste lucruri sfinte nu sunt motive suficiente pentru a inceta otravirea lenta a unui neam, nu stiu ce argumente mai puternice as putea gasi.
Pe 22 decembrie 1989 au murit oameni, altii au fost raniti, altii au fost traumatizati pe viata, toti intr-un suflet cu dorinta vie, cu credinta oarba ca Romania sa traiasca vremuri mai bune in libertate, pace si armonie intre oameni.
Daca este sa facem un bilant al lucrurilor pe care cei ramasi le-au realizat in cei 28 de ani de la Revolutie ca rasplata si multumire pentru cei care s-au jertfit in 1989 …
Nu stiu daca careva dintre noi cei ramasi am spune cu mana pe inima ca acei oameni au meritat sa moara ca sa traim noi ceea traim acum.
Cate mii de oameni trebuie sa (mai) moara ca sa ne implinim visul, idealul de Tara?
Cat o sa mai indure acest popor in tacere pana se va schimba ceva? Cand o sa fie de ajuns? Cand va veni vremea in care ne va fi bine? Cand vom invata sa fim solidari cu cele drepte? Cand vom uita de ego-uri si ne vom aminti de suflete?
Pe 22 decembrie 1989 au murit oameni. Credeam ca va fi ultima varsare de sange, ultima tradare, ultima durere si un infinit de speranta si lumina va domni asupra noastra. In schimb am fost rasplatiti cu mineriade, spitalele s-au transformat in morgi, locurile publice s-au tranformat in rug intr-un scenariu in care copiii tarii sunt vrajitoare, Parlamentul s-a transformat in „usa cortului”, Guvernul a devenit biciul nespalat al tuturor sclavilor (pentru ca asa ne considera ei), Constitutia s-a transformat intr-un pamflet, maculatura irosita… iar vantul bate acolo unde odinioara tara inflorea.
Nu cred ca cei care nu mai sunt si-au dat viata pentru ca romanii sa se simta liberi sa-si manifeste impulsurile deviante in public, fara rusine. Nu cred ca au murit cu gandul ca vom da la schimb tirania comunista pe o oligarhie totalitara. Cu toate acestea memoria lor este calcata in picioare iar cei ramasi sunt umiliti si batjocoriti de un grup de indivizi sub zero la toate capitolele.
Istoria nescrisa se uita. Amintirile unora se pierd in negura declinului neuronal. Incultii se catara pe meterezele propagandei politice. Iar oamenii obisnuiti platesc in continuare politele unei „puteri politice” discretionare, mincinoase si lase.
Cum e domne’ sa fii binecuvantat cu increderea populara si sa nu-ti asumi acest privilegiu? Cum e domne sa fugi de responsabilitatea actiunilor tale? Cum e sa fii „neasumat” si in loc sa-ti dai palme, sa pleci capul si sa-ti ceri iertare sa cauti scenarii in care viata si destinul unei tari intregi sa se poata mula pe nevoia ta de a scapa nepedepsit pentru tradare?
Oricare ar fi acesti oameni, nu are rost sa-i numim, nu isi tradeaza numai tara, isi tradeaza parintii, bunicii, copiii dar mai ales ii tradeaza pe copiii ce au fost candva. Vai si amar de ei atunci cand se va scrie in cartile de istorie despre ei si ai lor. Scrisul ramane.
Inca e timp sa ne aducem aminte ca suntem oameni. Nu am vazut de multa vreme atata dusmanie din partea unor cetateni fata de propriul lor neam.
22 decembrie 2017

Au trecut ani pretiosi pe langa noi.
Temelia valorilor s-a erodat. Am devenit sclavii superficialului si ai minciunii. Suntem mintiti ca suntem condusi de o putere legitima, ne mintim intre noi ca lucrurile se vor rezolva, ne mintim pe noi insine ca va fi bine… desi nu prea avem dovezi care sa ne intareasca credinta.
Avem in schimb nume pe cruci si ecouri din trecut care striga „libertate”.

Publicat în Idei, Politica | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru 22 Decembrie 1989

De ce Fifty Shades of Grey?

Cati ani au trecut de cand a fost lansata trilogia lui E.L. James?
Sase ani in care lumea nu inceteaza sa vorbeasca de acest titlu, indiferent ca au citit cartile sau nu, fie ca au vazut filmele sau nu, fie ca au ascultat audiobook-urile sau nu. Trebuie sa recunoasteti ca ati intalnit macar o persoana care a mentionat macar in trecere acest titlu.
Fac parte din cei putini care au citit, au ascultat si au vazut Fifty Shades of Grey (versiunile complete). Initial nu stiam nimic despre aceasta carte. Am vazut ca este vorba despre o trilogie si mi-am zis : « genial ! mai mult de citit ! daca povestea este captivanta o sa am mai mult timp de petrecut cu personajele. »
Una dintre marile nemultumiri ale cititorilor, atunci cand vine vorba de o poveste captivanta, este ca se termina prea repede si am vrea mai mult. Am vrea sa stim ce se intampla in continuare… sigur mai este ceva de povestit ! Si iata ca E.L. James ne-a satisfacut dorinta de a cunoaste mai mult despre personajele pe care le-a creat. Nu poti spune ca nu s-a straduit.
Partea buna a variantei este ca nu este in engleza britanica ci in engleza americana. Nu toti reusesc sa « digere » versiunea britanica audio gen Jojo Moyes. Desi povestile pot fi excelente uneori nu ai chef sa faci efortul suplimentar de a asculta versiunea « pompoasa ». Mai e ceva, atentia ascultatorului se vrea a fi indreptata spre naratiune. Iar engleza « brit » ne cam distrage atentia de la esenta.
Versiunea audio este cea mai « paletabila » dintre toate pentru ca naratiunea si imagistica nu sunt diluate de cenzura PG18 si in acelasi timp nu trebuie sa stai cu o caramida in mana in timp ce iti palpiteaza inima pentru personajele principale.
Masacrul produs de film nu face decat sa dea apa la moara negativistilor care « oh vai » nu citesc carti asa simpliste, care « oh vai » asta nu e literatura… despre ce vorbim ?
Gratie filmului toti nisnaii isi dau cu parerea despre poveste.
Filmul strica un personaj iesit din comun pana la acea data (2011) Christian Grey, reducand un om complex si sofisticat la un simplu personaj pierdut in perversiunea sexuala care ii tine loc de terapie psihologica. Cei care au vazut filmul si nu l-au inteles… pentru ca nu prea poti intelege din film ceea ce a vrut sa spuna cartea… Nu pot aprecia povestea pe deplin privind ce se poate reda pe ecran drept film artistic… Cei care judeca povestea dupa film nu pot decat sa se insele pentru ca sunt indusi in eroare.
Ulterior au mai aparut si alte romane in acelasi gen dar … cu greu a mai ajuns vreunul la acelasi impact pe care l-a avut Fifty Shades of Grey asupra cititorilor.
Singura calitate salvatoare a filmului este din punctul meu de vedere coloana sonora care aduce povestii ceea ce filmul a amputat din plin pentru a acoperi o cat mai mare parte a audientei.
Ar mai ramane sa se faca varianta audio care sa includa coloana sonora din film. Si povestea lui Christian Grey si a Anastasiei si-ar atinge apogeul.
In timp ce cartea iti satisface curiozitatea pe deplin, filmul te lasa sa tot cauti unde e acel « ceva » despre care vorbeste lumea ?
Primul film a fost atat de cuminte incat al doi-lea a trebuit sa recupereze din « obraznicia » pierduta in primul … pierzand insa din esenta… din nou.
Sa recapitulam : avem o trilogie, trei versiuni de a descoperi povestea si o doza mare de « graba strica treaba ».
Asa se intampla oriunde se face un film. Rare sunt ocaziile in care filmul este mai bun ca scenariul/ cartea dupa care a fost facut. Intervin banii, nenumarate persoane care isi dau cu parerea si multe evenimente neprevazute.
Cei care investesc financiar in proiect vor sa isi dea cu parerea la tot pasul. Cei care aleg actorii au o lista de « potentiali » care in functie de acceptul lor sau de refuz sunt nevoiti sa mearga mai departe cu cautarile. Aici intervin si cererile actorilor, managerilor… etc. Apoi mai intervin tot felul de lucruri care transforma o poveste in alta poveste. Unele merita tradate/ traduse in film… altele esueaza complet pentru ca in loc sa li se aduca un plus de valoare li se tot amputeaza cate ceva pe ici pe colo. Nimeni nu poate spune ca industria filmului nu este capricioasa. Uite pana si la nivel de dubbing ( dublaj) mai ai ce amputa din valoarea cinematografica a filmului. O traducere proasta, o interpretare indoielnica poate strica din efectul dorit.
Asadar de la inceputul creatiei cinematografice si pana la sfarsitul sau- rezultatul final- sau post productie… ai toate sansele sa mai ciupesti putin din calitatea produsului final.
Intrucat nu avem cum sa evitam aceste masacre artistice… este preferabil sa ne intoarcem la versiunea scrisa sau la cea orala si sa ne folosim de propria imaginatie pentru ca cel putin in imaginatia mea Christian Grey este mult mult mai interesant, atragator, enigmatic, sarmant…etc, decat reuseste Jamie Dornan sa-l interpreteze. Nu mai zic de Anastasia… cu tot respectul pentru actrita Dakota Johnson si pentru adorabila sa mama ( Melanie Griffith) pe care o plac de cand a jucat in « O femeie face cariera » ( Working girl)… ceva ii lipseste si nu seamana deloc cu ce mi-am imaginat atunci cand am citit trilogia.
Filmele sunt sub nivelul cartii. Nici nu se putea altfel pentru ca cineastii americani nu stiu cum sa rezolve dilema sexualitatii pe ecran. Sunt impuse atatea reguli si restrictii… si desigur « banii vorbesc ». Fidelitatea fata de carte ar fi insemnat o pierdere masiva de bani pentru ca filmul ar fi fost « scandalos », dedicat unei populatii de spectatori mai restransa (decat in momentul de fata)…

Cum nu sunteti fani inca ?
Daca nu ati citit trilogia nici nu aveti cum sa fiti fani. Si pentru cei care socotesc ca aceste volume « nu sunt literatura » ce pot sa le spun ? Aceasta este literatura anilor in care traim. Fie ca vreti fie ca nu … nu putem toti sa fim dati pe spate de anumite nume, numai pentru ca o anumita editura le face PR-ul neincetat. Nu toti scriitorii lucreaza in metafore si figuri de stil sofisticate. Asta nu inseamna ca nu au si ei o poveste de spus.
Datorita acestei carti stim mai bine ce se intampla cu tinerii care au fost victimele (consitente sau inconstiente) ale unui abuz sexual. Datorita aceleiasi carti stim ca exista o mica parte a populatiei care apartine unei comunitati BDSM. De cand cu aceste carti aceasta comunitate a crescut si s-a raspandit in lume si acum toti fascinatii de tot felul de picanterii erotice au dat-o in diverse sub titlul de BDSM care suna foarte oficial si fenomenal. De la un fenomen sexual sectar s-a transformat intr-un fenomen raspandit pentru ca lumii ii este sete de senzational si intrucat ceva in oameni mai sclipeste si ii scoate din cand in cand din transa de turma de oi in care a fost indusa de media si de adeptii sai.
Poate ca numai sexul ne poate scoate din starea de oi si sa ne aduca la o stare tot atat de animalica dar de un alt gen. Poate ca noul tip de animal social are alte calitati pe care oile nu le au. Cred ca pana la urma instinctul va castiga in fata subjugarii maselor prin amorteala, hipnoza si saracie.
Si saracii fac sex, si prostii fac sex, si nebunii fac sex…

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru De ce Fifty Shades of Grey?

Culture et la nouvelle vague uniformisante

J’ai connu des personnes qui ne sont plus de ce monde. D’une autre génération que la mienne, faisant partie de la génération qui a connu des courants politiques diverses, ils ont survécu la seconde Guerre Mondiale, la monarchie roumaine et ont survécu aussi les atrocités du totalitarisme, ils ont été formes dans des écoles et éduqués dans des familles qui ont exige l’excellence ou au moins ont prêché la culture générale au sein de leur famille. L’engrenage socioculturel de leur époque, exigeait un certain niveau intellectuel. Leur présence dans ma vie m’a ouvert les yeux sur ce qui concerne le niveau que je désire atteindre. Leur présence dans la société a été une exception, a la « règle » imposée par le grand nombre, mais elle a permis a un nombre assez important de personnes de vouloir s’élever au-delà du niveau moyen et de partir a la quête de l’excellence, sinon au moins d’atteindre un niveau au-delà de la banalité. Nos grand parents, l’entourage de nos grand parents, une partie de l’entourage de nos parents (par héritage sentimental, disons) a permis aux jeunes élevés dans l’esprit du souvenir de leurs ancêtres et implicitement de leurs grand parents a chercher l’élévation vers un niveau hiérarchique culturel plus haut de la moyenne et du « trend ». Ils représentent, nous représentons (pour mieux dire) un contre courant a la mode actuelle, égalisatrice, réductrice, « moyennante ».
L’époque passée a cherché à donner une culture générale a ceux qui se permettaient financièrement d’aller a l’école. Une solution abordée fut celle de l’école privée mais aussi les cours avec des tuteurs qui venaient à la maison. La culture générale voulait dire : avoir des connaissances dans des nombreux domaines sans exiger l’excellence a tous les niveaux. Tout simplement se former en vue de pouvoir soutenir une conversation sur des thèmes vastes d’intérêt sans être réduit au silence. De nos jours, la culture générale est réduite au niveau de la professionnalisation en essayant de participer à l’économie de marche par la simple expertise dans un domaine donne en faisant abstraction de la nécessité individuelle à la connaissance plus vaste. Ce qui en somme a réduit les individus de ma génération a la banalité de la connaissance de la culture (au sens large du terme). L’époque de la vitesse a ainsi introduit des formes de culture ou de contre-culture (assimilées a la culture finalement) qui simplifient les activités culturelles en les réduisant a des activités de robots : ici on peut citer les jeux informatises, les bandes dessinées (comme le suggère Pierre Bourdieu) mais aussi la musique techno, la house, etc. J’ai personnellement, la sensation d’être hypnotisée par cette musique qui me rend un peu plus bête que « légal ».

Peut-on atteindre une certaine uniformité du niveau culturel ?

Supposons que cela soit possible, il n’est envisageable si et seulement si on atteint un niveau largement moyen oriente vers le bas. Ceci n’est pas désirable. Actuellement il nous semble impossible d’ailleurs car les différences sociales marquent aussi profondément la culture. La culture prend désormais un sens très large en s’appropriant toute activité artistique. L’art en soi prend un sens très large. En dépit des conceptualisations réductrices, le monde contemporain lance des défis à ce que nous entendions par culture dans le passé. Nous assistons à une guerre de survie de la culture traditionnelle contre la culture moderne fondée sur la vitesse, l’abstrait mené a l’exagération et a l’interprétable.
Pierre Bourdieu explique que le rôle des intellectuels est d’autant plus important en ce moment « parce que l’absence de théorie, d’analyse théorique de la réalité, que couvre le langage d’appareil, enfante des monstres ». Il est donc évident que les luttes que doivent porter les intellectuels, les défis à soulever ont change, comme le montre aussi Zygmunt Bauman. Cela ne rend pas le travail des intellectuels inutile. Tout au contraire, l’intellectuel doit s’adapter aux nouveaux défis pour mettre en place une théorie qui expliquerait les mutations sociales et culturelles et trouver de potentielles solutions aux changements en cours et bien évidemment, aux nouveaux dangers : « Nous avons donc besoin d’intellectuels pour nous faire prendre conscience de la réalité de certains dangers invisibles à l’oeil nu, mais aussi pour nous mettre en garde contre les menaces imaginaires inventées à des fins politiques ou commerciales.» Eviter l’évitable et prévenir le possible inévitable.

Les sociologues de tradition ancienne préviennent les générations qui leurs suivent que le réductionnisme culturel a un « laisser faire, laisser aller » n’est pas profitable voire dangereux.

Un premier résultat des mécanismes de la société actuelle est la réduction de l’élite intellectuelle à un nombre facilement à ignorer. Seulement ceux qui se dédient à la lecture supplémentaire ou ont la possibilité d’étudier dans le système de l’enseignement supérieur (dans certains domaines) peuvent rentrer en contact avec la pensée du petit nombre d’intellectuels. Ce petit nombre est accessible surtout dans le cas des intellectuels et penseurs classiques à défaut des intellectuels encore en vie.
On en vient au problème de la valorisation des intellectuels qui ont encore le pouvoir de changer quelque chose dans le monde des idées et marquer le présent par des ouvrages récents en rapport à la réalité.
Un second phénomène, produit de la société actuelle, c’est l’importance qu’on accorde aux phénomènes sociaux de masse en défavorisant les élites culturelles.
Mon contre argument pour ceux qui plaident pour l’uniformisation et par extension aux phénomènes globalisants est le suivant : les masses ne doivent pas être dénigrées comme on a souvent la tendance a le faire, car le pouvoir des masses a toujours été important et a servi, dans un grand nombre de cas, à favoriser l’instauration d’une meilleure qualité de la vie. On peut citer le cas des révolutions anti-communistes de 1989 et durant le début des années 1990 en Europe de l’Est, ou encore les manifestations d’un grand nombre de la population en vue de l’obtention d’une meilleure qualité de vie, conditions de travail, reformes de toute sorte en Europe Occidentales, notamment en France. Ces manifestations attiraient l’attention des élus qui n’ont pas servi à leur mission primaire pour laquelle ils avaient été élus en premier lieu. En somme, les masses permettent plus facilement de mettre en cause certains changements et dérapages de la politique. Ce qui va en leur défaveur c’est que les résultats de telles actions semblent avoir un effet local sans pour autant se répandre afin de faire bénéficier a un nombre plus large de personnes. Par exemple si on prend une grève. Cette grève est locale, elle peut s’étendre a plusieurs villes mais sans pour autant se généraliser et avoir de l’effet au niveau de l’Union Européenne. Donc, l’acquis, comme résultat de la grève, peut dans le plus optimiste des cas affecter la politique nationale. Tandis que l’effet de l’étude de l’œuvre intellectuelle d’un des membres de l’élite intellectuelle peut avoir une influence spatio-temporelle, sur le mode de penser, non seulement de plusieurs générations (coté temporel) mais aussi de plusieurs pays (coté spatial).
Un contre argument en faveur des élites intellectuelles, est de prévenir certains méfaits du mouvement des élites économiques et politiques qui fut d’encourager l’incompréhension des masses, d’où manipulation , en ce qui concerne les politiques envisagées et les buts qu’ils désiraient d’atteindre après leur élection et arrivée au pouvoir. Pour expliquer cela subtilement, Bourdieu cite Francis Ponge : « c’est alors qu’enseigner l’art de résister aux paroles devient utile, l’art de dire que ce que l’on veut dire. Apprendre a chacun l’art de fonder sa rhétorique est une œuvre du salut publique. » Bourdieu ajoute : « résister aux paroles neutralisées, euphemisées, banalisées, bref a tout ce qui fait la banalité pompeuse de la nouvelle rhétorique […] mais aussi aux paroles rabotées, limées, jusqu’au silence, des notions, résolutions, plates-formes ou programmes. Tout langage qui est le produit du compromis avec les censures, intérieures et extérieures, exerce un effet d’imposition, imposition d’impensé qui décourage la pensée. »
Un argument du discours de Bourdieu qui vient soutenir la théorie précédemment énoncée est que, dit-il, « on s’est trop souvent servi […] du souci démagogique d’être « compris des masses » pour substituer le slogan a l’analyse ». Il y a, a mon sens un double problème qui se dégage de cette analyse in extenso, d’une part d’être compris par les masses mais aussi l’idée que la démagogie politique prétend comprendre les masses en soutenant d’être en accord avec leur besoins, connaître les solutions a leurs problèmes et respectivement a leurs besoins irrésolus, jusqu’alors, par les gouvernements précédents.
La simplification du discours permet de mal comprendre le sens primaire, justement car la simplification peut encourager la mécompréhension du discours. Un discours trop simple, qui prétend s’adresser a un public large, signifie en fait réduire des éléments complexes afin d’attirer l’adhésion d’un public nombreux. Le public à la sensation de comprendre les enjeux (simples) et de donner son vote à un programme (simple en apparence) qui en pratique a des avantages caches pour un nombre réduit d’individus qui sont aussi, d’ailleurs, la source de la démagogie. Bourdieu explique cela : « parce que l’absence de la théorie, d’analyse théorique de la réalité, que couvre le langage d’appareil, enfante des monstres » . Le slogan et l’anathème, ajoute Bourdieu, « conduisent à toutes les formes de terrorisme ». Il explique que l’absence d’analyse (que seuls les intellectuels peuvent faire) il y a plus de chances que le terrorisme et le totalitarisme se déploient. Bien évidemment, l’analyse ne pourra pas anéantir ces formes de déviation sociale et politique, mais en réduire leur effet. Cela va dans l’idée de Bauman qui explique que l’idée de société parfaite, en tant que société qui n’a pas besoin de reformes, reste une illusion, une utopie. Mais les deux auteurs sont d’accord sur le rôle que jouent, et doivent jouer les intellectuels contemporains, sans l’analyse lucide desquels, on ne ferait pas face aux défis lancés par la société actuelle.

Comme on a pu saisir dans ce qui précède, la ligne entre la culture et la politique reste très fine. La sociologie a un rôle important surtout au niveau de l’analyse des mutations socioculturelles mais aussi au niveau des intérêts politiques et économiques qui sont les fondements de telles mutations.

La remise en question des études a défaut. Les études importantes des intellectuels contemporains s’adressent à un nombre restreint de personnes, donc à un public réduit. Il n’est pas facile d’accéder à de telles œuvres malgré les innombrables possibilités d’accès à la culture et à la littérature académique. Cela s’explique par le fait que ces auteurs ne sont pas assez connus en dehors du monde académique, de spécialité, mais aussi par le fait que leurs écrits sont très scientifiques, le langage très complexe, l’utilisation de paradigmes inaccessibles aux lecteurs. Paradoxalement, la simplification s’impose. Pour saisir correctement le sens des propos de l’auteur, il n’y a, malheureusement, que lui, qui pourrait l’expliquer. Comme le suggère Bourdieu, les textes de ce genre sont prédisposes a une mauvaise lecture et par conséquent a une mauvaise compréhension, malgré les signes qui suggéreraient certaines nuances. Ces écrits ont cependant, la qualité d’exprimer exactement ce que l’auteur souhaite transmettre. Libérés de toute (auto) censure, ces textes ont le mérite d’être une analyse sincère de l’état des choses. On peut donc, tout a fait, faire abstraction de l’appartenance a un courant ou d’un potentiel parti prix, sans dire pour autant que cela ne soit pas relevant a la lecture, et aller dans la profondeur de la pensée de cet auteur et distinguer clairement les signaux d’alarme concernant phénomènes sociaux, économiques, politiques, culturels, etc.
A l’autre extrême, les discours qui se veulent simples et attrape audience, cachent des sous-entendus perceptibles parmi les intellectuels et les personnes qui ont un niveau d’érudition supérieur a la moyenne mais sont saisis par le grand public comme un effort de communication afin d’être compris. On peut justifier alors le danger de croire avoir tout compris en ce qui concerne les discours politiques. Tout comprendre peut tout a fait dire qu’on n’ait rien compris du tout. Mais il faut comprendre cela avant de se détromper. Un travail qui peut se faire en retard grâce a l’habileté des intellectuels.

Donc on ne peut pas atteindre une uniformité culturelle comme elle est impossible au niveau économique. Il a des engrenages bien établis qui font que ces domaines : culture, politique, économie, soient indissociables. Pendant ce temps les spécialistes dans le domaine de la politique, ceux du monde économique et ceux du domaine culturel, ont rarement de l’expertise dans l’un ou les deux autres domaines. Et comme les domaines politique et économique sont considérablement plus forts, celui culturel reste avec un bémol à l’arrière plan des politiques nationales. L’avantage de la culture est qu’elle réussit à percer les frontières nationales. On peut citer plusieurs exemples : la musique, la littérature, l’art plastique, etc.

Culture et sentiment d’appartenance a un même groupe.

La culture est le produit d’un sentiment, celui d’appartenance a une communauté. Les manifestations de la culture sont très nombreuses et peuvent, comme on l’a déjà dit, dépasser les frontières nationales. Le sentiment d’appartenance à une société donnée où, a un groupe d’individus permet la réalisation mais aussi la compréhension de l’acte artistique. On fait usage des valeurs communes afin d’exprimer est de se faire comprendre dans l’ouvrage artistique. Et la culture ne se réduit pas seulement à une seule manifestation artistique.
La culture peut être un facteur d’explication du monde social.

Mémoire- Mémoire collective- Oubli- Ignorance

La mémoire individuelle tout comme la mémoire collective sont imprégnées de passe et des fragments d’événements passes, qui nous hantent. La mémoire collective est, selon l’historien Pierre Nora « le souvenir ou l’ensemble de souvenirs, conscients ou non, d’une expérience vécue et/ou mythifiée par une collectivité vivante de l’identité de laquelle le sentiment du passé fait partie intégrante ».
Quelle est la valeur de cette mémoire ? Est-ce qu’on essaye de préserver cette mémoire collective ou tout au contraire la morceler en fragments qui nous conviennent en les utilisant séparément comme dans un puzzle qui n’a plus de sens comme entier?
Est-ce que la mémoire collective est un puzzle dont les pièces n’ont une valeur que mis ensemble ou c’est plutôt un collage de souvenir flous et modifiés, transformés en mythes et jettes dans le présent, sous des formes diverses?

On peut parler de ce qui nous convient, car la mémoire individuelle peut être et l’est sûrement sélective. Si Hugo faisait appel au « mémento » et d’autres intellectuels comme lui le font ainsi, les élites politiques usent de la mémoire collective pour un certain nombre d’événements qui sont censés participer a des fins immédiates et qui ne resteront elles-mêmes pas dans la mémoire collective : les élections, les discours, les entretiens télévisés. On se rappellera sans doute plus des propos des intellectuels comme Raymond Aron (Spectateur engage : Raymond Aron, dans L’Opium des intellectuels (1955), pose cette question du rôle du savant dans la cité, et concernant les grands débats du moment. Pour Aron, l’intellectuel est un « créateur d’idées » et doit être un « spectateur engagé ».), Emile Zola (dans les débuts de l’intellectualisme avec l’Affaire Dreyfus), Victor Hugo (dans Les Châtiments) :
« Ces coquins vils qui font de la France une Chine,
On entendra mon fouet claquer sur leur échine.
Ils chantent : Te Deum, je crierai : Memento !
Je fouaillerai les gens, les faits, les noms, les titres,
Porte-sabres et porte-mitres ;
Je les tiens dans mon vers comme dans un étau.
On verra choir surplis, épaulettes, bréviaires,
Et César, sous mes étrivières,
Se sauver, troussant son manteau !»
(Les Châtiments, Livre I – La Société est sauvée)
… plutôt que la déclaration d’un candidat aux présidentielles voire du président. Quoi que la fameuse exclamation « casse toi pauvre con ! » restera gravée dans la mémoire de la génération qui a pu écouter cela à la télévision ou sur l’internet. D’ailleurs la différence peut être notée dans la qualité du discours, la profondeur des propos et dans la relation entre ces derniers et une finalité ultime. Un spectateur même si on peut relier cela au domaine artistique, cinéma, théâtre, concerts, se sent souvent implique dans l’acte auquel il assiste. Lorsque qu’être spectateur (passif) implique plus que jeter un regard critique sur une œuvre d’art ou sur une activité quelconque et se déplace vers la scène politique et sociale cette action passive peut se transformer en quelque chose de beaucoup plus signifiant. Le passage du spectateur passif à celui actif est un choix à faire pour la plupart de la population. Lorsqu’on parle d’intellectuels cette implication devient impérative. L’intellectuel traditionnel ainsi que celui moderne gardent en commun un élément important : ils sont des spectateurs engagés.

Publicat în Cultura, Espace Francophone, Idei | Comentariile sunt închise pentru Culture et la nouvelle vague uniformisante

The Brand of Democracy

After 1989 the Romanian Revolution which led to the end of the communist era, in Romania, the hope and need of progress and human flourish was felt. Romanians had to learn all over again the way towards democracy and liberty. Romania had to cooperate with the other States, to reinforce the democratic values and the values of human rights, to fight against the terrorism and for the stabilization of the region, to develop the economy and to participate to the strategic process of the transformation of the army (the military strategic transformation of the Alliance). It had to be understood that Romania could flourish and prosper in the current international political, economic and cultural realities only if it would cooperate with the Western countries which had a long democratic tradition as well as a long experience in the field of cooperation between countries and nations. One point of view from which we could start our arguments is that: in order to attain the prosperity, progress and human flourish a former totalitarian country needs to base its ascendance on democracy, freedom and cooperation. A new wave of ideas was brought to the attention of the Romanian leaders after 2000 when some international specialists in the Country Branding proposed to Romania a Country Branding program. This program would have ensured a better international image and also would have proven internationally that progresses is and will be made towards the democracy and the western values but also from the economical point of view. The originality of the following arguments consists in approaching this theme from the image point of view: the brand of democracy and its relation to the prosperity, progress and human flourish.
Raymond Duncan Gastil in „The Comparative Survey on Freedom: Experiences and Suggestions” explains which are the measurable elements to obtain the degree of freedom and democracy in different countries. Two indicators allow the measurement of these values: the political rights and the civilian freedom. Thanks to Gastil’s studies we have a starting point in the analysis of the Brand of Democracy. It opens the way of the study between the brand mechanisms and those of the political democracy. But it is essential to talk about these two elements because the progress of the societies as they are today is due to these two elements: the democracy and the brand; and these factors lead to prosperity, progress and human flourish.

Raymond Duncan Gastil was preoccupied with the intuitive system which evaluated the levels of freedom and democracy, as they are described by the political rights and the civilian freedom in the tradition of the Western countries. The study was made on the period 1975-1989 for different countries, but the answers are still interesting as a guidance line of the future studies. According to Gastil the freedom has always been understood in comparison with the democracy. There are systems with limited freedom and systems which offer a lot of freedom in order to be democratic. „ The party system is inefficient and the lack of party discipline means that the majority of senators and representatives cannot be asked to answer in front of the electorate for the success or the failure of the successive governs. […] The poor societies which have two classes separated by a large difference have a weaker democratic performance.”
The political rights are concentrated around the designation/election of the representatives: free and correct elections, political campaign, and the distribution of power, more than one political party confronting themselves in the campaign, the negative votes, and the right to auto determination, decentralized power and consensus. Among the civilian liberties Gastil includes the freedom of the media and of the literature from censorship, public debate, the freedom to gather and to manifest, the freedom of the political organizations, the rule of law, the free state, the freedom of economic activities, the freedom of the religious institutions, the private organizations, the personal freedom (property, travel, family, marriage), the freedom of socio-economic inequalities and the freedom against the political indifference and the corruption. These elements are opposed to the systems without popular process as the inherited monarchies and the totalitarian regimes as the communist one as it happened in Romania till 1989. The choice of designating a political representative and the choice in general is a factor which leads to prosperity, progress and human flourish. Gastil insists on the political elections in order to point out their role in the constitution and maintenance of democracy. These elements are accessible and allow the evaluation of the democratic character of the state. The measurement of the democratic rights can also be helped by counting the negative votes. The majority of the democracies are homogenous. The federal democracies have elaborated methods to separate the divisions of the state in order to be able to govern themselves. The problem of the centralization was that the political boundaries continue to make the citizens feel like strangers in their own country. The auto determination was strictly related to the way in which the political power was decentralized. An interesting point is how the political decision-making depends or not on the majority and if the consensus between all groups is sought when major problems of public interest are debated. “A democracy should be more than a society based on winners and losers. […] The informal distribution of power has a particular importance in order to judge the degree of success of the democracy of political parties which is based on the legitimacy and the will to attain a national consensus” .
Even if Gastil’s analysis was made on a different period, the theoretical elements of his thesis are still useful for the analysis of the relation between freedom, democracy and the brand.
The Brand of Democracy can be interpreted in more than one way. The democracy can be a brand because the democracy is wanted and promoted, it has a theory and there are strategies issued from this theory in order to transform a state into a democracy. A second interpretation can be that the democracy gives to the public the possibility to be creative. The brand of democracy can be analyzed according to the relation between the commercial brands and the way the political democracy works. This parallel shows in fact the factors that lead to prosperity, progress and human flourish, from both the political and marketing point of view.

Democracy as we said before is about freedom in general but also freedom of choice. The citizens of a democratic state have the choice. They have access to a large number of possibilities, the freedom to chose and change their minds in all the aspects of their lives as consumers of anything ( services or products), this is what makes them prosper, progress and flourish as human beings and as individuals members of a group. All this is possible because of the freedom of choice and of its results (in both ways of the comparison). Everyone goes to vote at the elections as everyone chooses a brand or another, supports or not a brand, is loyal or not to a brand. The results of our choices may come immediately (where the brand is concerned), later or never (in politics). Giving to the public the creative power, in the sense of giving them the power of expressing oneself and the right to chose is one of the major roles of the brand which works due to the communication between the brand and the client and vice versa. The brands work, can be developed and survive only in countries where they can find enough freedom; the freedom to create, to chose, to be in competition most likely to be found in democratic countries. The brands need a free market economy and to be able to share the wealth in order to sustain the development of the prosperity and the work places. The brands have appeared when the economy developed and the people’s possibility to learn, work and earn money in free countries, where the need of choice and competition came naturally. The history of the brands allows us to understand how they were able to touch the public’s emotions and desires. The messages of the brands introduced the public, since the beginning, into an ideal world, a better world, as the democracy did. The brands transmitted messages about well being, progress, and happiness and in general about the future and what could be. These all could be possible only if the consumers could financially afford the products and services or if these products or services where accessible (in the communist Era there was no choice because the international brands were not accessible). The brands are younger than we may think. As the specialists in this field state, in the States the brands are almost one hundred years old but in Europe they have almost fifty years old while in some countries they are just an ideal. The brands are the proof of the economic progress.
For many people nowadays the brands represent the freedom of choice of products and services of a better quality and the choice of a better quality of life. In the mature economies the brands answer to the social the psychological and spiritual needs of our lives. And the sensitive way of answering to these needs creates the evolution of desires and aspirations of the public. These desires are a part of the complex dream of prosperity, progress and human flourish. In the brand democracy the consumers vote when choosing a brand, when they buy products every day. There is a two ways relation between the consumers and the brands. Their communication and mutual trust are imperative.
The Brand designers have to be in a permanent relation with the clients, they need to prove the quality of their services and their long lasting motivation in order to last on the market. If the Brand is directly related to the democracy and to freedom, then there also must be an ethical contract between brands and clients, based on respect and vision and quality principles which are based on the values and principles that the people appreciate and value the most. The Brands are also a promise of the prosperity and progress of the consumer’s life.
Some brand experts consider that the brands are more democratic than the formal democratic institutions including the elections and the government. If a consumer is not willing to purchase a brand because that consumer doesn’t like it anymore, he or she is making a statement, a choice visible at that moment. The people, who vote for a candidate, lose their power of choice until the next elections and also the power to influence the present of the politics. We can also say that there is no control on the future of the promises that the politician make during their campaign. No one can know for sure that those promises are going to be kept. Meanwhile the brand needs to keep its promises in order to survive and to grow. Both the client’s vote and the profit are a kind of return of investment because the existence and the prosperity of the brand are related to the consumer’s vote (as a source of profit). The profit is generated by the client’s satisfaction. The affective and value capital produce profit if the promises are kept. This can also be said about the politics in a certain way, but the profit is more difficult to be measured and it takes a lot of time. The relation between the brand and the consumers is closer than in the case of the relations between the public and the politicians. The Government doesn’t need the consensus of the electorate on every single problem; some of them are not even debated in public. They don’t need a vote on every case. The Business seems to have won the race with the politics in the role of force of social change. And a government should be more responsible and more sensitive to those who gave them a voice if they were to be considered brands.
The brands are reinforced due to the fact that they answer to the public needs. The governments arrive at the top of the power and keep it also because of their capacity to threat and punish (as would Foucault say). The politicians receive the votes based on their promises during the campaign and the brands receive the votes for the results of their work. The votes for the brands are renewed very often as the brand opens new lines on the market or launches new products. While in politics there is the law of “all or nothing” in the case of the brands there are no winners and losers. From the vote received for a political program there are no details about which part of the program finally received the vote. The rate cost/benefit is easier to calculate in the case of the brand. When voting for a brand the consumer pays directly to the cashier. The relation between the candidate’s vote and the taxes cannot be calculated. As a conclusion, in order to improve the government’s brand you have to improve the democratic process, reinforce the law and the rule of law and the transparency.
The relation between the brand and the democracy is not a new one. The father of modern American democracy, Thomas Jefferson, never imagined the brand of his government in a non-agrarian society. A part of the brands of consume are born as the Jefferson’s world disappeared. In the XIX-Th century, the massive migration of the population towards the city showed that the consumers didn’t know anymore where the products they purchased came from. The brand’s evolution made possible for them to know who the producers are. The brand made possible the opening of the markets in order to be accessible to as many consumers as possible. All these factors made the evolution of the market possible. The trade gave power to the Western countries. It is there that the modern democracy evolved (according to the theory of the development of the world economy ).
Between Gastil’s list of liberties and the brand specialist we can find a common idea: the freedom to have a passport and to earn money (in order to be able to travel) are essential freedoms that are directly related to the brands. The people who travel are individual ambassadors who transmit the cultural values of their country of origin. In order to prosper and to flourish and to be happy, people need to learn more and to travel more in order to learn things that they wouldn’t be able to know otherwise.

By measuring the democracy of a country according to Gastil’s indicators we can find out which are the chances for a brand to have success in that country. On the other hand, it has been proven by the current studies that the brand is the result of the most democratic process possible. The brands would not exist without the active participation of the consumers, their votes are visible and measurable at any time and without these votes the brands would disappear.

Bibliography:

ANHOLT, SIMON, “Competitive Identity”, Ed. Palgrave Macmillan, 2007,134 pps.
ANHOLT, SIMON, HILDRETH JEREMY, “Brand America”, Ed. Cyan, Great Britain, 2004,192 pps.
GASTIL RAYMOND DUNCAN, “The Comparative Survey on Freedom: Experiences and Suggestions”, On Measuring Democracy, ed. By Alex Inkeles, Ed. Transaction Publishers, New Jersey, 1991.
JANOS ANDREW C. “The Politics of backwardness in Continental Europe 1780-1945”, World Politics, Vol.41, Nr.3, April 1989, pp.325-358, http://links.jstor.org.

http://www.emotionalbranding.com

welcome

Publicat în Cultura | Comentariile sunt închise pentru The Brand of Democracy