Intalnire cu Maia Stefana Oprea

Artistul devine un mecanism multifunctional / Intalnire cu Maia Stefana Oprea

«Artistul devine un mecanism multifuncţional – neguţător, manager, copiator xerox, cărăuş, tâmplar, expert în networking… şi alte asemenea excrescenţe halucinante, care, acumulate, la sfârşitul zilei, ajung să schilodească aproape orice avânt creator. » 

Îmi era dor de artă în toată efervescenţa ei şi spiritul artistic care îi aduce pe oameni mai aproape unii de ceilalţi şi am pornit la drum pe străzile capitalei în cautarea unor noi expoziţii şi vernisaje, recunosc, nu chiar la întamplare ci cu o invitaţie primită în prealabil. Una dintre expoziţiile care mi-a atras imediat atenţia a fost cea a tinerei artiste Maia Ştefana Oprea (pe care am cunoscut-o cu ocazia unui alt vernisaj de-al său). Era între două drumuri în străinatate : urma să se intoarcă în Franţa (de unde tocmai venisem şi eu, nu demult) unde işi continua studiile artistice la Grenoble.

Reîntâlnirea cu Maia pe cărările virtuale ale internetului graţie invitaţiei primite, mi-a adus aminte de tot ce am invăţat despre lumea artistică franceză, despre statutul tinerilor artişti din Franţa şi nebunia colosală din expresia lor artistică datorată libertăţii depline pe care cei de acolo şi-o permit. Poate că încercam să-mi dau seama de ce lupta artiştilor din România este atât de dureroasă faţă de cea a celor din Franţa.

Să ştiţi că şi ei se luptă, însă altfel. Lupta lor este constructivă nu distructivă ca aici… sau aşa mi se pare mie. După ce am descoperit tainele managementului cultural în Franţa am aflat că deşi domeniul artistic este slab remunerat şi necesită mult sprijin din partea diferitelor institutii pentru a exista, el totusi trăieşte şi infloreşte spre bucuria tuturor.

M-am intrebat dacă nu cumva diferenţa dintre România şi Occident nu este defapt o chestiune de mentalitate şi de atitudine mai mult decât una legată de fonduri. Aceste două probleme care stau la baza condiţiei artistului fac ca pe de-o parte, artistul francez, în speţa, să fie macinat mai mult de focul artistic, complăcându-se oarecum în condiţia sa umilă şi tributar mecenatului, şi pe de-alta parte artistul român chinuit de « soarta şi destinul » potrivnice şi ineluctabile, armonizându-şi lamentătiile caracteristice pentru a-şi justifica neputinţele organizatorice şi de ordin pecuniar.

Iată de ce mi-am dorit să ma întorc la sursă şi să descopăr cum stau lucrurile impreună cu unul dintre artiştii tineri şi consacraţi pe care îi putem intâlni încă !!! în galeriile de artă din Bucureşti.

            1. – Câteva cuvinte despre expoziţie – cum se numeste expoziţia, cât timp şi unde poate fi vizitată, de ce aţi ales acel loc?

            M.Ş.O: – Expoziţia “Ladies and Gentlemen” poate fi vizitată la Melenia Art Gallery, în perioada 17 noiembrie 2011-17 ianuarie 2012. Este vorba despre o expoziţie “în duet”: Laurenţiu Midvichi şi cu mine. Sunt prezente cele mai noi picturi ale mele, reunite sub titlul “Naşteri”. Îmi este destul de greu să vorbesc despre aceste lucrări, deoarece ele sunt încă prea proaspete în mintea mea. Pot spune doar că, deşi în trecut am reluat, în repetate rânduri, anumite teme sau compoziţii picturale, acum este pentru prima dată când o anumită formă vizuală s-a impus ca o profundă obsesie. La baza ciclului “Naşteri” stă o emoţie, un moment suspendat, o clipă foarte scurtă a vieţii mele, care însă pe parcursul unei perioade îndelungate s-a transformat într-un mediu omogen, coerent, în interiorul căruia am putut respira şi acţiona. Prima lucrare din ciclul “Naşteri”, cea care stă la baza titlului, un autoportret în umbră, rămâne şi cea mai intimă. Prin visceralitate, prin vulnerabilitate. Ca un ţipăt de forţă şi de solemnă neputinţă.

Motivul pentru care am ales această locaţie pentru expoziţie este unul cât se poate de simplu: e o galerie cu deschidere internaţională, netributară vreunei norme, în care diversitatea este la ea acasă.

2. – Cât de greu/uşor este să expui în România ?

            M.Ş.O: – Să expui nu este greu, deoarece în prezent, spre deosebire de acum 5 ani, asistăm la un veritabil boom al galeriilor cu deschidere faţă de tinerii artişti. Numai că există o problemă: deşi apar ca ciupercile după ploaie, aceste galerii, într-o zi, dispar brusc în neant. Motivul e cunoscut: nu există încă o piaţă pentru arta tânără, deşi par a se contura unele eforturi serioase în această privinţă. Şi pentru că nu avem încă o piaţă pentru arta tânără, asistăm la următorul fenomen, uşor de dedus: artistul devine un mecanism multifuncţional – neguţător, manager, copiator xerox, cărăuş, tâmplar, expert în networking… şi alte asemenea excrescenţe halucinante, care, acumulate, la sfârşitul zilei, ajung să schilodească aproape orice avânt creator.

3. – Ce demersuri trebuie să facă un artist la început de drum pentru a avea o personală? Dar o expozitie de grup? Unde işi mai pot prezenta lucrările tinerii artişti?

            M.Ş.O: – În primul rând, să nu cadă în cea mai răspândită capcană mentalitară: aceea că “privilegiul” primei expoziţii personale ar trebui să vină abia după obţinerea diplomei de absolvent al unei universităţi de arte. Apoi, oricât de “old school” ar suna, multă, foarte multă, chiar prea multă muncă şi, bineînţeles, clasicul dram de noroc.

Pentru a participa la o expoziţie de grup, internetul, printre alte canale media, oferă nenumărate call for artists, rezidenţe, tabere de artă, pentru care demersurile sunt cât se poate de simple.  În ceea ce priveşte spaţiile expoziţionale, există o sumedenie de locuri neconvenţionale, pornind de la propriile apartamente (transformate în galerii temporare) şi până la firme private. Nu ar trebui neglijat nici spaţiul public, care la noi, la nivel de ţară, se află încă în stadiul de comoară nedescoperită. Nimic nu poate întrece posibilităţile de experiment artistic pe care le oferă spaţiul public, dar, din punctul meu de vedere, acestea sunt condiţionate de către nenumăraţi factori, printre care cei mai importanţi ar fi neinteresul publicului larg faţă de spaţiul public ca spaţiu “locuit” şi “locuibil” şi jungla birocratică cu care se poate confrunta un artist ce ar dori să implementeze un proiect de lungă durată.

Părăsind cadrul aprecierilor “teoretice”, aş vrea să vă povestesc o întâmplare legată de proiectul meu video “Bucarest – route barrée”- realizat în Franţa – şi, în contrast, o păţanie incredibilă dintr-unul din oraşele patriei. Blocând traficul oraşului Grenoble cu o bandă de scotch (acţiunea făcând parte dintr-o intervenţie în spaţiul public), m-am trezit împrejmuită de patru poliţişti, care, după ce le-am explicat în detaliu proiectul meu artistic, mi-au urat succes şi m-au atenţionat asupra pericolelor din trafic. Ce pot spune? Atitudinea lor m-a lăsat buimăcită, deoarece mă pregăteam pentru ce-i mai rău. La scurt timp după această scenă, revenită în “patria-mamă”, într-un oraş de la malul Dunării, am comis păcatul de a mă întinde pe o bancă, pentru a citi relaxată o carte. Moment în care m-am trezit din nou înconjurată de câţiva poliţişti. Numai că de data aceasta treburile au stat altfel. Enervaţi la culme de gestul meu, pe care l-au catalogat drept – atenţie! – obscen, mi-au cerut, într-un mod violent, să mă legitimez, explicându-mi că exista o hotărâre de Consiliu Local Municipal prin care, citez, “vă este interzisă culcarea pe o băncuţă publică”. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi comis impietatea publică de a trece cu banda adezivă peste, de pildă, un tomberon. Mă cam trec fiorii gândindu-mă…

4. –  Cam care sunt costurile unei astfel de expoziţii ( de la materiale până la vernisaj)?

            M.Ş.O: – Costurile sunt uneori mari. Alteori, exagerat de mari. De pildă, în 2010 am avut o expoziţie personală, care a însumat aproximativ 60 de lucrări, realizate între anii 2005-2010. Făcând acum un calcul al cheltuielilor (suport şi materiale de lucru, înrămare, atelier, depozit, materiale promoţionale, transport), rezultă peste 8.000 RON… şi fix 0 încasări.

Dar costul principal, dincolo de aspectul financiar, este cel psihic. Imediat ce intri în “ritmul cardiac” al expoziţiilor, el se cere a fi întreţinut continuu, ca un furnal înfometat, care, uneori, te poate transforma într-o agendă umblătoare. Pierderea fundamentală: rătăcirea prin tranşeele unui timp organizatoric ce numai cu creaţia nu are de-a face.

5. – Cine se ocupă de promovarea lucrărilor voastre?

            M.Ş.O: – De promovarea lucrărilor mele se ocupă momentan galeria care mă reprezintă. În rest, vorba romanilor, vivat Internetul!

6. – Vorbeşte-mi puţin despre experienţa ta internatională. Cum a fost în Franţa? Ce ai invatat acolo despre statutul artistului?

            M.Ş.O: – Experienţa mea internaţională, pe lângă expoziţiile şi rezidenţele la care am participat (Anglia, Italia, Polonia, Austria, Germania, Slovacia, Franţa, Bulgaria, S.U.A), este legată de studiile mele universitare, respectiv în Statele Unite ale Americii (Savannah, Georgia, 2007) şi în Franţa (Grenoble, Rhone-Alpes, 2010). America a fost deja în altă viaţă: eram un alien citizen. De francezi am fugit mâncând pământul. Verdictul? Eram o bombă-cu-ceas, venită din alt secol într-o ţară în care se mănâncă conceptualism pe pâine. Dar şi în State, şi în Franţa, am beneficiat de un mediu universitar de o năucitoare diversitate artistică şi dotat tehnic la cele mai înalte standarde, astfel încât am putut să experimentez în voie, fără limite.

Ce am învăţat în Franţa despre statutul artistului? Că artistul… are statut. Deci, nu este considerat de către “popor” ca fiind un perdido, un trântor obscur, ci beneficiază de tot ceea ce îi trebuie (social vorbind) pentru a-şi materializa proiectele artistice în condiţii normale, fără a face tumbe pe la diverse porţi.

7. – E greu să te faci cunoscut peste hotare?

            M.Ş.O: – Cred că ar trebui să stăm puţin pe gânduri… Ce înseamnă a te face “cunoscut”? A avea expoziţii cu carul, a avea succesul unui star de Hollywood, a deveni un brand, a fi în trend (fie-mi scuzată rima)? Cât priveşte hotarele, vă mărturisesc că, cel puţin pentru mine, acestea nu există, căci – indiferent ce ar susţine promotorii determinismelor – arta nu cunoaşte nicio graniţă. Poate că sufăr de un “strabism” romantic susţinând asta, mai ales într-o epocă a confuziei extreme, în care ideea de artă pentru artă pare a fi doar visul unor umbre…

Lucrarile Maiei le puteti vedea si la adresa http://www.maia-fine-art.com/

Artistul devine un mecanism multifunctional / Intalnire cu Maia Stefana Oprea

«Artistul devine un mecanism multifuncţional – neguţător, manager, copiator xerox, cărăuş, tâmplar, expert în networking… şi alte asemenea excrescenţe halucinante, care, acumulate, la sfârşitul zilei, ajung să schilodească aproape orice avânt creator. » 

Îmi era dor de artă în toată efervescenţa ei şi spiritul artistic care îi aduce pe oameni mai aproape unii de ceilalţi şi am pornit la drum pe străzile capitalei în cautarea unor noi expoziţii şi vernisaje, recunosc, nu chiar la întamplare ci cu o invitaţie primită în prealabil. Una dintre expoziţiile care mi-a atras imediat atenţia a fost cea a tinerei artiste Maia Ştefana Oprea (pe care am cunoscut-o cu ocazia unui alt vernisaj de-al său). Era între două drumuri în străinatate : urma să se intoarcă în Franţa (de unde tocmai venisem şi eu, nu demult) unde işi continua studiile artistice la Grenoble.

Reîntâlnirea cu Maia pe cărările virtuale ale internetului graţie invitaţiei primite, mi-a adus aminte de tot ce am invăţat despre lumea artistică franceză, despre statutul tinerilor artişti din Franţa şi nebunia colosală din expresia lor artistică datorată libertăţii depline pe care cei de acolo şi-o permit. Poate că încercam să-mi dau seama de ce lupta artiştilor din România este atât de dureroasă faţă de cea a celor din Franţa.

Să ştiţi că şi ei se luptă, însă altfel. Lupta lor este constructivă nu distructivă ca aici… sau aşa mi se pare mie. După ce am descoperit tainele managementului cultural în Franţa am aflat că deşi domeniul artistic este slab remunerat şi necesită mult sprijin din partea diferitelor institutii pentru a exista, el totusi trăieşte şi infloreşte spre bucuria tuturor.

M-am intrebat dacă nu cumva diferenţa dintre România şi Occident nu este defapt o chestiune de mentalitate şi de atitudine mai mult decât una legată de fonduri. Aceste două probleme care stau la baza condiţiei artistului fac ca pe de-o parte, artistul francez, în speţa, să fie macinat mai mult de focul artistic, complăcându-se oarecum în condiţia sa umilă şi tributar mecenatului, şi pe de-alta parte artistul român chinuit de « soarta şi destinul » potrivnice şi ineluctabile, armonizându-şi lamentătiile caracteristice pentru a-şi justifica neputinţele organizatorice şi de ordin pecuniar.

Iată de ce mi-am dorit să ma întorc la sursă şi să descopăr cum stau lucrurile impreună cu unul dintre artiştii tineri şi consacraţi pe care îi putem intâlni încă !!! în galeriile de artă din Bucureşti.

            1. – Câteva cuvinte despre expoziţie – cum se numeste expoziţia, cât timp şi unde poate fi vizitată, de ce aţi ales acel loc?

            M.Ş.O: – Expoziţia “Ladies and Gentlemen” poate fi vizitată la Melenia Art Gallery, în perioada 17 noiembrie 2011-17 ianuarie 2012. Este vorba despre o expoziţie “în duet”: Laurenţiu Midvichi şi cu mine. Sunt prezente cele mai noi picturi ale mele, reunite sub titlul “Naşteri”. Îmi este destul de greu să vorbesc despre aceste lucrări, deoarece ele sunt încă prea proaspete în mintea mea. Pot spune doar că, deşi în trecut am reluat, în repetate rânduri, anumite teme sau compoziţii picturale, acum este pentru prima dată când o anumită formă vizuală s-a impus ca o profundă obsesie. La baza ciclului “Naşteri” stă o emoţie, un moment suspendat, o clipă foarte scurtă a vieţii mele, care însă pe parcursul unei perioade îndelungate s-a transformat într-un mediu omogen, coerent, în interiorul căruia am putut respira şi acţiona. Prima lucrare din ciclul “Naşteri”, cea care stă la baza titlului, un autoportret în umbră, rămâne şi cea mai intimă. Prin visceralitate, prin vulnerabilitate. Ca un ţipăt de forţă şi de solemnă neputinţă.

Motivul pentru care am ales această locaţie pentru expoziţie este unul cât se poate de simplu: e o galerie cu deschidere internaţională, netributară vreunei norme, în care diversitatea este la ea acasă.

2. – Cât de greu/uşor este să expui în România ?

            M.Ş.O: – Să expui nu este greu, deoarece în prezent, spre deosebire de acum 5 ani, asistăm la un veritabil boom al galeriilor cu deschidere faţă de tinerii artişti. Numai că există o problemă: deşi apar ca ciupercile după ploaie, aceste galerii, într-o zi, dispar brusc în neant. Motivul e cunoscut: nu există încă o piaţă pentru arta tânără, deşi par a se contura unele eforturi serioase în această privinţă. Şi pentru că nu avem încă o piaţă pentru arta tânără, asistăm la următorul fenomen, uşor de dedus: artistul devine un mecanism multifuncţional – neguţător, manager, copiator xerox, cărăuş, tâmplar, expert în networking… şi alte asemenea excrescenţe halucinante, care, acumulate, la sfârşitul zilei, ajung să schilodească aproape orice avânt creator.

3. – Ce demersuri trebuie să facă un artist la început de drum pentru a avea o personală? Dar o expozitie de grup? Unde işi mai pot prezenta lucrările tinerii artişti?

            M.Ş.O: – În primul rând, să nu cadă în cea mai răspândită capcană mentalitară: aceea că “privilegiul” primei expoziţii personale ar trebui să vină abia după obţinerea diplomei de absolvent al unei universităţi de arte. Apoi, oricât de “old school” ar suna, multă, foarte multă, chiar prea multă muncă şi, bineînţeles, clasicul dram de noroc.

Pentru a participa la o expoziţie de grup, internetul, printre alte canale media, oferă nenumărate call for artists, rezidenţe, tabere de artă, pentru care demersurile sunt cât se poate de simple.  În ceea ce priveşte spaţiile expoziţionale, există o sumedenie de locuri neconvenţionale, pornind de la propriile apartamente (transformate în galerii temporare) şi până la firme private. Nu ar trebui neglijat nici spaţiul public, care la noi, la nivel de ţară, se află încă în stadiul de comoară nedescoperită. Nimic nu poate întrece posibilităţile de experiment artistic pe care le oferă spaţiul public, dar, din punctul meu de vedere, acestea sunt condiţionate de către nenumăraţi factori, printre care cei mai importanţi ar fi neinteresul publicului larg faţă de spaţiul public ca spaţiu “locuit” şi “locuibil” şi jungla birocratică cu care se poate confrunta un artist ce ar dori să implementeze un proiect de lungă durată.

Părăsind cadrul aprecierilor “teoretice”, aş vrea să vă povestesc o întâmplare legată de proiectul meu video “Bucarest – route barrée”- realizat în Franţa – şi, în contrast, o păţanie incredibilă dintr-unul din oraşele patriei. Blocând traficul oraşului Grenoble cu o bandă de scotch (acţiunea făcând parte dintr-o intervenţie în spaţiul public), m-am trezit împrejmuită de patru poliţişti, care, după ce le-am explicat în detaliu proiectul meu artistic, mi-au urat succes şi m-au atenţionat asupra pericolelor din trafic. Ce pot spune? Atitudinea lor m-a lăsat buimăcită, deoarece mă pregăteam pentru ce-i mai rău. La scurt timp după această scenă, revenită în “patria-mamă”, într-un oraş de la malul Dunării, am comis păcatul de a mă întinde pe o bancă, pentru a citi relaxată o carte. Moment în care m-am trezit din nou înconjurată de câţiva poliţişti. Numai că de data aceasta treburile au stat altfel. Enervaţi la culme de gestul meu, pe care l-au catalogat drept – atenţie! – obscen, mi-au cerut, într-un mod violent, să mă legitimez, explicându-mi că exista o hotărâre de Consiliu Local Municipal prin care, citez, “vă este interzisă culcarea pe o băncuţă publică”. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi comis impietatea publică de a trece cu banda adezivă peste, de pildă, un tomberon. Mă cam trec fiorii gândindu-mă…

4. –  Cam care sunt costurile unei astfel de expoziţii ( de la materiale până la vernisaj)?

            M.Ş.O: – Costurile sunt uneori mari. Alteori, exagerat de mari. De pildă, în 2010 am avut o expoziţie personală, care a însumat aproximativ 60 de lucrări, realizate între anii 2005-2010. Făcând acum un calcul al cheltuielilor (suport şi materiale de lucru, înrămare, atelier, depozit, materiale promoţionale, transport), rezultă peste 8.000 RON… şi fix 0 încasări.

Dar costul principal, dincolo de aspectul financiar, este cel psihic. Imediat ce intri în “ritmul cardiac” al expoziţiilor, el se cere a fi întreţinut continuu, ca un furnal înfometat, care, uneori, te poate transforma într-o agendă umblătoare. Pierderea fundamentală: rătăcirea prin tranşeele unui timp organizatoric ce numai cu creaţia nu are de-a face.

5. – Cine se ocupă de promovarea lucrărilor voastre?

            M.Ş.O: – De promovarea lucrărilor mele se ocupă momentan galeria care mă reprezintă. În rest, vorba romanilor, vivat Internetul!

6. – Vorbeşte-mi puţin despre experienţa ta internatională. Cum a fost în Franţa? Ce ai invatat acolo despre statutul artistului?

            M.Ş.O: – Experienţa mea internaţională, pe lângă expoziţiile şi rezidenţele la care am participat (Anglia, Italia, Polonia, Austria, Germania, Slovacia, Franţa, Bulgaria, S.U.A), este legată de studiile mele universitare, respectiv în Statele Unite ale Americii (Savannah, Georgia, 2007) şi în Franţa (Grenoble, Rhone-Alpes, 2010). America a fost deja în altă viaţă: eram un alien citizen. De francezi am fugit mâncând pământul. Verdictul? Eram o bombă-cu-ceas, venită din alt secol într-o ţară în care se mănâncă conceptualism pe pâine. Dar şi în State, şi în Franţa, am beneficiat de un mediu universitar de o năucitoare diversitate artistică şi dotat tehnic la cele mai înalte standarde, astfel încât am putut să experimentez în voie, fără limite.

Ce am învăţat în Franţa despre statutul artistului? Că artistul… are statut. Deci, nu este considerat de către “popor” ca fiind un perdido, un trântor obscur, ci beneficiază de tot ceea ce îi trebuie (social vorbind) pentru a-şi materializa proiectele artistice în condiţii normale, fără a face tumbe pe la diverse porţi.

7. – E greu să te faci cunoscut peste hotare?

            M.Ş.O: – Cred că ar trebui să stăm puţin pe gânduri… Ce înseamnă a te face “cunoscut”? A avea expoziţii cu carul, a avea succesul unui star de Hollywood, a deveni un brand, a fi în trend (fie-mi scuzată rima)? Cât priveşte hotarele, vă mărturisesc că, cel puţin pentru mine, acestea nu există, căci – indiferent ce ar susţine promotorii determinismelor – arta nu cunoaşte nicio graniţă. Poate că sufăr de un “strabism” romantic susţinând asta, mai ales într-o epocă a confuziei extreme, în care ideea de artă pentru artă pare a fi doar visul unor umbre…

Lucrarile Maiei le puteti vedea si la adresa http://www.maia-fine-art.com/

Acest articol a fost publicat în Cultura și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.