Calatorie in timp pe plajele Normandiei… o vacanta de neuitat!

 

 

23 iunie 2011… Imi amintesc ca si cand ar fi fost ieri pentru ca acolo in gara din Caen a inceput, pentru mine si insotitorii mei, o poveste scurta dar aproape incredibila, ca o nuvela pe care o citesti si o recitesti mereu cu aceeasi placere dorindu-ti sa nu se mai termine si pe care, odata incheiata, ai vrea s-o reincepi pentru a te asigura ca vei tine minte toate detaliile picante si umitoare din ea.

Povestea spune cam asa… a fost odata ca niciodata, un colt de lume pe care nu-l mai vizitasem si pe care doream de multa vreme sa-l descopar. E un loc insorit in care valurile reci ale marii saruta plajele caldute ale coastei normande, un loc pasnic unde numai simfonia vanturilor se impletea cu vuietul apelor care se loveau de stanci , intr-o armonie perfecta a naturii. E un loc la care visam de ceva vreme, poate dinainte de a sti ca voi ajunge vreo data sa-l vizitez. A fost de la inceput o aventura pentru ca nu am stiut sigur ca voi ajunge acolo decat in clipa in care am pus mana pe biletele de tren si m-am pregatit pentru imbarcare. Tin minte ca in acea zi in gara pariziana Saint Lazare, in timp ce asteptam cu nerabdare trenul, a venit un porumbel sa se aseze pe mana mea dupa ce-l hranisem cu o buna parte din sandwich-ul meu de drum. Din nefericire pana sa scoata cineva camera sa ne fotografieze, el si-a continuat drumul catre aceleasi orizonturi de unde a aparut pe neasteptate. Acea intalnire era anuntul pe care il asteptam ca va fi o calatorie de neuitat. Si asa a fost! Insa mai este pana acolo.

Odata ajunsi la Caen, un orasel linistit si curat, in care urmele istoriei sunt dovezi vii ale unui trecut putin obisnuit, am sarit in graba din tren pentru a fi cu un pas mai aproape de mare.

In timp ce ne intrebam cum sa ajungem la plajele debarcarii, stand in fata garii normande mirati de vremea aproape perfecta si privind in zare autogara, a aparut din senin un domn care ne-a intrebat daca vorbim engleza. I-am spus ca vorbim si engleza si franceza si ca ne putem intelege. Era imbracat modest cu o sapca alba sub care se ascundea un par la fel de alb ca neaua. Era foarte energic si bine dispus. Mi-a parut de la inceput o persoana voluntara care cu siguranta trecuse prin foarte multe intamplari in viata. S-a prezentat ca fiind Hans FÖRSTER si si-a oferit serviciile de transport si ghid spre plajele Normande la care cu totii visam sa ajungem dar pana in acea clipa nu stiam cum. I-am acceptat de indata propunerea si am mers alaturi de el in timp ce pedala pe bicicleta care ii servea de mijloc de transport in oras, pana la masina sa.

–       „ Are sapte locuri!” a spus el incurajandu-ne sa ne ocupam locul dorit.

Apoi am pornit spre plaje traversand micul oras Caen.

– „ Sunt mai mult decat un ghid, sunt un istoric!” A spus Hans in timp ce ne arata punctele cele mai interesante din Caen in timp ce apasa pe claxon de fiecare data cand ceilalti soferi nu porneau la semnalul verde al stopului si exclamandu-se cu accentul sau german: „Idiot!” ,”benzina este prea scumpa pentru a fi irosita la stopuri”.

In drum spre plajele normande marcate de trecutul inca prezent in spiritul localnicilor Hans ne-a povestit un pic despre trecutul sau. In timp ce conducea prudent pe autostrada care urma sa ne aduca cu bine la primul popas am aflat ca a fost inrolat in Lufftwaffe in 1945. Dupa un scurt calcul mental am ajuns la concluzia ca avea 83 de ani. Incercam sa ni-l imaginam pe Hans la numai 17 ani in timp ce se inrola pentru a apara „patria mama” in timp ce povestea cu patos despre trecutul sau privind atent drumul din fata noastra cu ochii sai albastrii ca cerul la zenit si ascutindu-si barbia teutonica sfidatoare. Din pacate razboiul nu i-a oferit sansa de a-si dovedi curajul. Nu a fost scris in carti sa devina un erou. Si poate ca a fost mai bine pentru ca astfel am avut ocazia sa-l cunoastem. A reusit sa termine antrenamentele de zbor intr-un Junkers 88 inainte ca problemele de stoc sa forteze aviatia sa renunte la tot combustibilul in favoarea operatiunilor de combat. In momentul in care a vazut ca aliatii zburau deasupra lor nestingheriti, pregatiti sa bombardeze a stiut ca Germania pierduse razboiul. Hans a refuzat sa lupte si a fost arestat de catre trupele SS si incarcerat intr-un lagar de concentrare. Din fericire a fost eliberat inainte ca SS-ul sa isi indeplineasca promisiunea de a-l executa.

In ziua intalnirii noastre Hans era un om linistit. Isi petrecuse jumatate din viata in Franta, mai intai ca ghid in Paris si apoi pe plajele normande, incercand sa nu uite nimic si sa transmita celor interesati un strop de adevar din misteriosul si durerosul razboi caruia ii supravietuise.

In a doua zi, cea de dupa minunatul tur al carui ghid a fost Hans si care a durat aproape zece ore, nu l-am mai vazut pe Hans in locul sau obisnuit de la portile garii. Si ne-am imaginat ca poate defapt era o stafie. Insa a treia zi a trecut pe langa noi in viteza, pe bicicleta cu care ne intampinase doua zile mai devreme. Se pare totusi ca nu a fost o halucinatie datorata caldurii…

  • Acest articol a fost publicat în Calatorie și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

    Comentariile nu sunt permise.