Interviu cu Philippe Delorme (« Scandaleuses Princesses » – Imparatese, regine, printese si povestile lor scandaloase ) Philippe Delorme, cel pe
care l-am cunoscut la Paris, este unul dintre cei mai pasionaţi specialişti în domeniul dinastiilor regale. Pentru el dar şi pentru ceilalţi colegi de breaslă pe care i-am întâlnit, a fi istoric este mai mult decât o meserie. Istoria este o pasiune. Şi dacă acordăm mai multă atenţie acestor oameni fascinanţi vom putea vedea febra care ii cuprinde atunci când fac o descoperire, truda neîncetată dar şi dedicaţia cu care urmăresc misterele istoriei şi elucidarea acestora. Munca de cercetător seamănă în parte cu cea de detectiv şi fiecare document nou este o piesă dintr-un puzzle care-l apropie pe istoric mai mult de adevăr. Philippe Delorme este istoric dar şi unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti istorici din Franţa la ora actuală. Este absolvent al Universităţii Sorbona unde a obţinut diploma de Master, este specializat în studiul dinastiilor regale şi urmăreşte destinul marilor dinastii ale lumii încercând să îmbine cu cea mai mare seriozitate erudiţia cu stilul său literar alert şi colorat. Publicat la editura Pygmalion din Paris, Delorme a dedicat câte un volum lui Ludovic al XVII-lea, Mariei de Medici, Anei a Austriei şi multor alţi membrii ai dinastiilor regale europene. Pe lângă activitatea sa de istoric, Philippe Delorme este şi Coordonatorul editorial al Revistei trimestriale Point de Vue Histoire. În paralel cu Istoria Reginelor Franţei, Philippe Delorme a fost şi promotorul cercetărilor asupra inimii lui Ludovic al XVII, realizate în 2000. Volumele sale au atras atenţia şi editurilor străine, astfel încât, câteva dintre aceste lucrări au fost publicate sau sunt în curs de editare şi în alte ţări. Primul volum tradus în limba română este cel lansat de curand de Editura Humanitas şi autorul speră ca acesta să fie doar începutul unei colaborări cu editurile din ţara noastră. Am avut plăcerea să discutăm cu Philippe Delorme despre cărţi, istorie şi prinţese cu ocazia lansării volumului Împărătese, Regine, Prinţese şi Poveştile lor scandaloase în România şi am aflat între două apariţii ale revistei Point de Vue Histoire (al cărei editor coordonator este) câteva secrete despre pasiunea sa pentru istorie dar şi ultimele subiecte despre care scrie în momentul de faţă şi pe care sperăm să le citim în curând şi în România. Nu sunt puţini cei care s-au întrebat cum de a fost cu putinţă ca, în cele mai stranii şi controversate perioade ale istoriei, au apărut în linia întâi, personaje feminine graţie cărora cursul evenimentelor a luat o altă întorsătură. Cine sunt aceste femei deosebite şi cum au reuşit să preia hăţurile într-o lume exclusiv masculină? Ce fel de trăsături şi ce caracter trebuia sa aibă o femeie pentru a se detaşa din mulţime şi a ajunge la putere? Toate aceste întrebări işi găsesc răspunsul în această carte. Poetul Louis Aragon spunea că „femeia este viitorul bărbatului”.
Istoricul şi jurnalistul Philippe Delorme mărturiseşte că deşi poetul are mereu dreptate, nu este mai puţin adevărat că anumite femei au scris file importante ale trecutului. Unele dintre ele au reuşit să-şi impună dominaţia asupra „gintei” masculine şi au marcat pentru totdeauna istoria epocii în care au trăit. Aceste prinţese şi regine au sfidat morala vremurilor în care au trăit şi au dat uneori dovadă de o cruzime neiertătoare iar personalitatea lor impunătoare a rămas în istorie. Mesalina, Cleopatra, Lucreţia Borgia, Marguerite de Valois, Christine a Suediei, Ecaterina II a Rusiei sau Isabella II a Spaniei sunt câteva dintre personajele feminine pe care Philippe Delorme le-a studiat şi despre care ne povesteşte în volumul Împărătese, Regine, Prinţese şi Poveştile lor scandaloase, care a apărut şi în România la editura Humanitas. Pentru ca publicul din România să vă cunoască mai bine aş vrea mai întâi să ne spuneţi câteva cuvinte despre autorul cărţii Împărătese, Regine, Prinţese şi Poveştile lor scandaloase. Unde a început povestea de dragoste între dumneavoastră şi istorie ? În biografia dumneavoastră este menţionat că, pe lângă activitatea de istoric, sunteţi şi jurnalist. Cum s-a petrecut trecerea de la cercetător în istorie – cu toată rigoarea academică implicită – la jurnalist profesionist ? R :Am descoperit această pasiune pentru istorie încă din copilărie. Am fost mereu curios să cunosc viaţa şi acţiunile trecute ale oamenilor. Împreună cu părinţii mei, vizitam adesea castelele, muzeele şi bisericile, în timpul vacanţei şi îmi imaginam poveştile acestor locuri şi cum s-au desfăşurat evenimentele. Am avut de asemenea la şcoală un profesor de istorie foarte bun care mi-a deschis apetitul pentru această disciplină. Ca să nu vorbesc de romanele lui Alexandre Dumas, emisiunile de televiziune ale lui Alain Decaux sau de Regii Blestemaţi de Maurice Druon, care m-au influenţat foarte mult. Am decis, în consecinţă, să urmez studiile universitare la Sorbona, până la masterat şi intenţionez să termin programul, în curând, cu o teză de doctorat. După aceste studii – deoarece nu eram interesat să predau- m-am îndreptat spre jurnalism. În acest domeniu am scris tot despre istorie şi cultură. De altfel, metodologia este aceeaşi: întretăieri de surse, neutralitate, respectul mărturiilor, etc. Intr-un fel, jurnalistul este istoricul actualităţii. Dincolo de nenumăratele articole istorice aţi scris peste treizeci de volume. Este grea munca pe care aţi depus-o pentru a reuni toate informaţiile şi a redacta cărţile care se presupune că trebuie să fie înţelese de un public larg ? R : Scrisul cărţilor de Istorie cere foarte mult timp de cercetare în biblioteci şi în arhive, dacă dorim să realizăm o muncă serioasă şi nu o compilaţie banală ! Plecând de la acest material « brut », trebuie să-l « digerăm » pentru a-l putea transmite publicului larg. Adică materialul finit trebuie să fie cât mai didactic cu putinţă. Nu trebuie să ne fie teamă să explicăm ceea ce ar putea părea evident pentru unii cititori mai « savanţi » . Trebuie să evităm să-l supunem pe cititor unui efort inutil, deoarece altminteri el va închide imediat cartea şi va adormi cu ea în braţe ! Este important să îi dăm impresia că lectura este uşoară şi acest lucru este posibil numai printr-o muncă asiduă asupra stilului. Îndreptându-ne spre Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase, cartea a fost tradusă în mai multe limbi, cum s-a întâmplat? R : Această carte a avut un succes enorm în Franţa. De aceea editura Pygmalion a propus-o si unor edituri străine. Aşadar a fost publicată în Croaţia, Cehia şi în Polonia. Urmează să apară şi în Albania, în Portugalia şi Muntenegru. De altfel am mai avut şi alte volume traduse , iar Les Dynasties du Monde, urmează să apară în sârbă şi în greacă. De ce aţi ales acest subiect ? R : Sunt interesat în general de « marile destine », de personalităţile flamboaiante, ieşite din comun. Este adesea vorba de regi, regine şi prinţese, însă mă interesează şi destinul exploratorilor sau a părinţilor spirituali. În ceea ce priveşte Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase, m-am aplecat asupra poveştilor femeilor care au îndrăznit să dea peste cap convenienţele morale şi sexuale, în societăţi în care acest gen de comportamente deviante erau în general rezervate bărbaţilor. Aţi scris foarte mult despre regalitate, ce anume vă inspiră în acest subiect atât de vast ? R : Ceea ce mă fascinează la regalitate, este noţiunea de tradiţie şi de continuitate. Regele sau regina, constituie o za de legătura într-un lanţ dinastic foarte lung. Destinul lor se înscrie în această perioadă lungă de timp. Sunt suverani dar în acelaşi timp viaţa lor nu le aparţine cu adevărat. Găsesc acest lucru fascinant. De exemplu, atunci când l-am întâlnit pe Otto de Habsburg, care tocmai a murit, am fost fascinat de acest om care, atunci când era copil se juca pe genunchii împăratului Franz-Joseph, care îl cunoscuse pe Puiul de Vultur (Aiglon), fiul lui Napoleon I. Atunci când îl vedeam pe acest arhiduce- sau când îl întâlneam pe contele Parisului, pretendentul la tronul Franţei – priveam cum mai mult de un mileniu de Istorie, întruchipată intr-o persoană vie, se desfăşura în faţa mea. Este fantastic ! În cercetările dumneavoastră, aţi avut ocazia să-i descoperiţi şi pe regii şi reginele din România ? Consideraţi că povestea lor este diferită de cea a celorlalte dinastii ? R : Am avut privilegiul să-l întâlnesc pe regele Mihai în Elveţia, acum douăzeci de ani, după dispariţia lui Ceauşescu. Tocmai se întorsese în România şi mai mult de un milion de Români îl aclamaseră pe străzile bucureştiului. În acel moment, mi-am zis că era nevoie doar de un gest pentru a reinstaura monarhia… Dinastia românească, provenită din Hohenzollern-Sigmaringen, este, bine înţeles diferită de Capetienii francezi. Este mult mai recentă – are de abia un pic mai mult de un secol- şi este de origină germană, ca şi cea din Bulgaria sau din Grecia care sunt vecine. Acestea fiind spuse, regele Mihai, regina Ana, fiica lor mai mare principesa Margareta şi nepotul lor, prinţul moştenitor Nicolae, sunt de acum implicaţi în viaţa contemporană a României, unde au decis să locuiască după exil. Sunt convins că într-un fel sau altul, işi vor găsi un loc în această ţară în plină reconstrucţie. Aş mai adăuga că este o şansă pentru România de a avea o familie regală care întreţine legături familiale apropiate cu ceilalţi suverani europeni din Marea Britanie şi Spania. Au fost mulţi autori care au arătat şi comentat defectele şi păcatele acestor ilustre prinţese, probabil că este unul dintre motivele pentru care ele sunt încă cunoscute până în zilele noastre. De ce s-a evitat o posibilă reabilitare a acestora din perspectiva unui istoric şi scriitor modern ? R : Rolul unui istoric nu este de a judeca sau de a condamna moravurile « desfrânate » ale acestor personaje din trecut ! Trebuie să se mulţumească cu rolul de observator şi să se păzească de pericolul anacronismului abţinându-se în a judeca comportamentele de ieri cu criteriile noastre de astăzi. Cu Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase, demersul meu a fost mai umil: am încercat să dau publicului să citească poveşti pitoreşti, colorate, fără să încerc să caut să pun în evidenţă posibilele « lecţii » de morală. Cum spune Evanghelia : « Cel care niciodată n-a păcătuit să-i arunce prima piatra !»
Aceste personaje se află la frontiera dintre istorie, mit şi legendă. Unde se află munca istoricului în raport cu aceste personaje a căror istorie, a fost perpetuată prin scrieri sau prin oralitate, şi care a fost mai mult sau mai puţin modificată în funcţie de perioadă şi surse ? Sau, cum putem face diferenţa dintre mit şi realitate ?
R : În unele cazuri, istoricul trebuie să mărturisească că nu ştie nimic sau că sursele sunt contestabile, chiar legendare. Numai prin compararea mărturiilor, poate totuşi să obţină dacă nu certitudini, măcar probabilităţi destul de mari. În ce măsura contează pentru cititorul de astăzi dacă este vorba despre un mit sau despre un adevăr istoric incontestabil ? R : Ceea ce contează este mai ales să fii clar cu cititorul. Să îi spui « Ceea ce vă povestesc aici este o legendă » sau « Nu suntem siguri de istoricitatea acestei anecdote » . Apoi, nimic nu ne împiedică să o evocăm, chit că mai târziu există şanse să reabilităm adevărul dând o versiune mai viabilă. Ca să aprofundăm subiectul, să luăm drept exemplu câteva personaje din carte : care sunt punctele comune ale acestor prinţese ? Eu văd deja câteva « tipare », câteva elemente comune unora şi altora însă va rog să îmi spuneţi ce au în comun şi motivul pentru care au fost reunite sub emblema scandalului ? Sunt foarte diferite, atât în ceea ce priveşte epocile în care au trăit cât şi din punct de vedere al caracterului fiecăreia dintre ele. Unele sunt criminale şi necruţătoare, altele sunt mai mult victime ale circumstanţelor. Ceea ce le uneşte ar fi poate voinţa comună de a nu se conforma convenienţelor şi de a merge până la capătul ţelului lor împotriva tuturor. 13. Este vorba despre istorie dar şi despre politică. Este vorba de jocuri politice însă există şi un element uman. Femeile au trebuit să lupte mereu pentru a arăta că sunt la fel de capabile ca bărbaţii în anumite circumstanţe. Am putea imagina istoria fără aceste personaje ? R : Efectiv. De-a lungul Istoriei, femeile au fost plasate într-o poziţie de dependenţă vis a vis de bărbaţi. Împărătesele, reginele, prinţesele mele, au încercat în felul lor -«scandalos » !- să modifice acest raport de forţă. În încheiere, să vorbim şi despre viitor, care sunt proiectele la care lucraţi acum ? Poate noi traduceri a cărţii sau noi subiecte la fel de interesante ? R : În momentul de faţă închei un volum despre « Dinastiile Pierdute », adică familiile suverane care au fost alungate de la tron începând cu perioada Revoluţiei Franceze. Printre ele se află, bineînţeles, şi un capitol despre dinastia românească. De aceea mi-aş dori foarte mult ca această carte să fie tradusă şi în România. Însă mai am şi alte lucrări care ar putea fi interesante pentru publicul românesc : recenta mea biografie a « iconoclastului » regelui Henri IV, sau cartea consacrată destinului tragic a celor patru fii ai lui Louis XIV şi ai Mariei Antoineta : « Les Princes du malheur ». Aviz editorilor !
szxtrtgyhjiuoinyvt gytgbuyoin gytvbghouin