Georges Dementhon

Liceul Anna de Noailles impreuna cu Ambasada Frantei au sarbatorit 71 de ani de existenta a liceului francez din Bucuresti si comemorat amintirea celui dintai director al scolii profesorul Georges Dementhon(1940- 1948).

 

Puţini cunosc istoria şcolii franceze din Bucureşti. Chiar şi cei care au fost elevi după 1990 ignoră povestea de la începuturi. După şaptezeci şi unu de ani, liceul francez Anna de Noailles a făcut o reparaţie istorică exersându-ăi dreptul la memorie prin dezvelirea unei placi comemorative dedicate întâiului său director Georges Dementhon. 

Evenimentul a avut loc la sediul liceului francez Anna de Noailles de pe strada Christian Tell în prezenţa Es. Henri Paul, ambasadorul Franţei în România, directorului actual al şcolii Michel Lostanlen, şi a celor doi copii ai lui Georges Dementhon.

Deschiderea oficială a acestei şcoli a avut loc în 1940 sub îndrumarea lui Georges Dementhon, primul său director. Însă povestea ei avea să cunoască momente tulburi într-o perioadă cu evenimente istorice numeroase care au decis nu numai destinul şcolii dar şi  pe cel al întregii Europe. Aşa se face că la numai nouă ani de la deschidere, şcoala franceză urma să fie închisă de către autorităţile comuniste, iar în 1960 s-a redeschis numai pentru copii diplomaţilor. Elevii români nu au avut acces la această formă străină de învăţământ până în 1990 când  s-au redeschis oficial porţile şi pentru copiii români.

Recunosc cu mândrie că fac parte din generaţia de elevi români care a păşit pentru prima dată în această şcoală în 1990; pe atunci copiii români au dat un concurs pentru a obţine un loc în această prestigioasă instituţie. Eram unsprezece pe un loc şi aveam şapte ani şi jumătate…

Micuţa şcoală de atunci s-a extins pentru ca nenumărate generaţii de elevi să-şi poată dezvolta cunoştinţele şi să-şi urmeze destinul în spiritul întemeietorului şcolii, Georges Dementhon dar şi în cel al culturii franceze pe care primul director a purtat-o pe cele mai înalte culmi împreună cu diplomaţii francezi din România.

 

Personalitate pe nedrept uitată, Georges Dementhon  a continuat să existe în memoria celor care l-au cunoscut dar şi a celor care l-au urmat. Povestea a fost transmisă mai departe de către fiul sau Alain Dementhon în volumul „Vers l’autre” La vie de Georges Dementhon, publicată la editura TheBookEdition din Lille. În această biografie, Alain Dementhon prezintă parcursul strălucit al tatălui sau prin apele învolburate ale istoriei, o poveste intimă, tragică dar marcată de spiritul şi demnitatea unui personaj pe nedrept lăsat să se piardă în negura timpului.

Profesorul de istorie, Georges Dementhon a avut un parcurs strălucit îmbogăţit de experienţa sa în străinătate dar şi o carierea ieşită din comun. Alain Dementhon este martorul firesc care a rupt tăcerea în încercarea de-ai păstra memoria vie. Acesta povesteşte cu emoţie despre acea perioadă:

„ Înrolat voluntar in 1916, când nu avea decât nouăsprezece ani, a devenit cel mai înfocat partizan al reconcilierii franco-germane după 1945. Între timp face cunoştinţă cu viitorul General De Gaulle la Trier [Germania] in 1928, este numit reprezentant în România în 1940, creează la Bucureşti primul liceu francez şi în fine reîntors în Franţa în 1948, face pionierat ca  director al liceului din Chateauroux, unde a deschis primele clase bilingve de învăţământ public francez.”

Georges Dementhon a trăit optsprezece ani în România care a devenit a doua sa casă, aici şi-a cunoscut soţia şi s-au născut copii. România a fost ţara de care s-a îndrăgostit, după cum mărturiseşte fiul său, şi care „avea toate atuurile necesare pentru a cuceri orice intelectual francez al anilor trei zeci: o limbă română care a supravieţuit unui ocean slav şi o societate receptivă, de mai bine de un secol, a tot ce venea de pe malurile Senei, avida de o cultură franceză care părea să-şi deschidă porţile spre modernitate”.

Georges Dementhon a avut bucuria imensă de a-i se propune să reprezinte din nou Franţa în România şi după război, de îndată ce aceasta a fost eliberată de către Generalul de Gaulle dar a fost nevoit să refuze din cauza unei maladii care nu l-a părăsit până în ultima clipă a vieţii. Al doilea motiv a fost sentimentul de frustrare de a se vedea alungat de către sovietici în două momente importante ale carierei sale, atunci când de-abea începuse sa pună pe picioare un sistem cultural eficient: în1940 când se afla la Cernăuţi şi din Bucureşti în 1948.

 

Cine ar fi crezut în 1940, la întemeierea şcolii franceze din Bucureşti că numele acesteia avea sa fie cu aproape jumătate de secol mai târziu „Anna de Noailles”?

 

 

„Rezultatul prezenţei franceze în România a fost în orice caz incredibil şi zdrobitor începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Iar momentul său de glorie a fost perioada 1918- 1945. Era epoca în care Bucureştiul avea numele de „Micul Paris al Balcanilor” şi era acoperit de clădiri Hausmaniene, în timp ce toată elita cultivată se exprima în limba franceză şi tinerii făceau studii superioare în Franţa. Paradoxul a vrut ca această influenţă să nu fie decât culturală”,  mărturiseşte Alain Dementhon. Într-adevăr numele de Elvira Popeso, Panait Istrati, Tristan Tzara, Elena Văcărescu,  prinţesa Brâcoveanu Anna de Noailles şi prinţesa Bibescu, romani deveniţi parizieni, i-au fost foarte cunoscuţi lui Georges Dementhon. O altă apropiere de Franţa sa natală era şi similitudinea dintre cazul Alsaciei şi al Lorrainei şi cel al Bucovinei, unde Georges Dementhon trăise o perioadă.

 

Alain Dementhon îi aduce un omagiu tatălui său Georges Dementhon

 

O viaţă activă dedicată celorlalţi, într-o perioadă bogată în evenimente istorice şi piedici la tot pasul la care a făcut faţă cu demnitate, respect şi onoare, astfel este descris parcursul lui Georges Dementhon, tată, profesor, director de liceu, întemeietor de şcoală şi diplomat.

A avut o grija minuţioasă pentru un scris ales şi o sursă constantă de idei şi iniţiative care nu au putut fi puse în practică în întregime. „Deşi Georges Dementhon a fost de două ori distins cu premiul Academiei franceze care i-a recunoscut meritele, onorurile primite nu au făcut decât să-i întărească un sentiment de frustrare, fiind adeseori subordonat unor persoane care nu aveau pregătirea şi competenţa lui.”  Mai târziu, problemele de sănătate au intervenit în cariera sa în plin apogeu, în vremea în care conducea liceul francez din Bucuresti si pana la sfârşitul vieţii, a rămas cu un handicap datorat unei erori medicale. În fine, Georges Dementhon a pus bazele primei şcoli publice internaţionale în Franţa insă aceasta s-a deschis numai după ieşirea sa la pensie.

Un profesionist cu principii

„Georges Dementhon nu putea sa conceapă o cauza mai nobilă ca serviciul în interesul general pentru o instituţie publică. Nu şi-a putut imagina nicicând că şi-ar putea încredinţa copiii unei şcoli private şi a vegheat ca resursele oferite de Stat să nu fie niciodată folosite în interes personal”.

În spatele imaginii austere se ascundea un om de acţiune, foarte organizat şi riguros. În toate ţările în care a fost  activ, Georges Dementhon, s-a dedicat complet îndeplinirii ţelului său principal: crearea unor instituţii destinate unei mai bune înţelegeri şi aprecieri a Franţei în străinătate. „Pentru a reuşi, Georges Dementhon avea nevoie de o mare deschidere intelectuală, un apetit constant pentru cunoaştere, o curiozitate permanentă şi o toleranţă a alterităţii pe care a cultivat-o neîncetat.”

 

La dezvelirea plăcii comemorative a lui Georges Dementhon la liceul francez Anna de Noailles, ambasadorul Franţei, Henri Paul spunea:

Prin acest omagiu adus primului director al şcolii franceze din Bucureşti, Alain Dementhon nu işi face numai datoria de reverenţă filială dar ne permite să ne rememoram orele tragice ale istoriei României şi a Franţei. Liceul Francez a fost întemeiat în 1940 în timp ce Franţa pierdea războiul şi România trăia momente foarte dureroase prin instaurarea regimului fascist al Mareşalului Antonescu. Istoria Liceului Francez din Bucureşti, deschis în 1940 şi închis in 1948 se confundă cu cele mai dureroase suferinţe ale României. În această atmosferă de război, şcoala a rămas Paradisul Verde pentru copiii războiului.”

 

Liceul francez de atunci era singura şcoală care primea şi copii evrei printre elevii săi. Toate mărturiile adunate de Alain Dementhon în volumul dedicat Şcolii Franceze din Bucureşti şi publicat la editura Fundaţiei Culturale Memoria, sunt foarte emoţionante. Putem reţine din această carte mărturia sa:

„Şcoala franceză este paradisul pierdut al copilăriei mele”. În discursul său omagial, Henri Paul i-a amintit şi pe consilierul cultural din acea perioadă, Jean Mouton, care a scris un volum intitulat Journal de Roumanie, dar şi pe ambasadorul Franţei, Jacques Truelle şi a adaugat:

„Doresc ca aceasta datorie de memorie pe care o exersăm astăzi sa fie şi o lecţie de toleranţă”.

La treizeci şi opt de ani de la dispariţia lui Georges Dementhon, fiul său Alain rupe tăcerea

„Nu fac parte dintre cei cărora le place să-şi etaleze sentimentele şi totuşi azi trebuie să recunosc că sunt emoţionat. Cum ar fi posibil să nu fiu, atunci când azi fac un salt înapoi în trecut, acum 65 de ani, în locurile modificate de atunci dar care îmi amintesc de băncile uzate ale primei zile de viată a acestei şcoli?

Cum aş putea să nu fiu emoţionat acum când mă aflu în compania colegilor mei de şcoală romani din acea vreme, deşi mi-ar fi plăcut să îi întâlnesc şi pe cei dintre ei care din cauza vârstei şi a sănătăţii nu au putut fi astăzi prezenţi? Cum aş putea să nu fiu mişcat de ideea puţin banală de a trebui să pronunţ în public elogiul tatălui meu? Destinul a vrut ca un simplu profesor de istorie, a cărui începuturi nu aveau cum să prevestească o aventură atât de înfloritoare în străinătate, să vină să se instaleze în România timp de 18 ani, adică perioada cea mai importantă a carierei lui. Născut în 1897, Georges Dementhon avea să călătorească foarte mult din cauza carierei tatălui său, a schimbat cinci şcoli, şi-a dat bacalaureatul la numai 16 ani şi a absolvit licenţa în litere la numai 18 ani. Dar suntem in 1915 şi concursul pentru admiterea la Ecole Normale Supérieure a fost anulată pentru prima dată în istoria ei, din cauza războiului. Atunci se înrolează în armată pentru a-şi servi ţara la numai nouăsprezece ani. Debea în 1923 i se acordă primul post ca profesor la Trier în Germania, în zona de ocupaţie franceză. Iar în 1930 când zona de ocupaţie franceză dispare, işi caută un nou post în străinătate. Pentru că Italia şi Grecia, ţări a căror istorie antică l-a fascinat mereu, nu aveau posturi libere, Georges Dementhon acceptă să meargă la Cernăuţi în îndepărtata Bucovină. Îndepărtata în raport cu Franţa dar şi faţă de Bucureşti. Acolo în Bucovina dă viaţă unui cerc cultural românesc muribund.”

Tot în acea perioadă, care a fost unul dintre momentele cele mai faste din viata sa, Georges Dementhon işi cunoaşte viitoarea soţie şi se vor naşte cei doi copii ai săi.

Care era imaginea lui Georges Dementhon despre situaţia politică de la acea vreme?

„Privea cu nelinişte creşterea puterilor totalitare şi observa ca un bun istoric, destinele paralele ale Franţei şi ţării sale de adopţie România.”

În 1918 Franţa şi România erau victorioase, ceea ce a permis celor două guverne de la acea vreme să instaureze o cooperare culturală exemplară care a trăit şi a evoluat graţie misiunii universitare franceze şi a Institutului Cultural Francez din Bucureşti.

„Iată cum în 1940 în timpul în care Franţa încerca să supravieţuiască celui mai mare dezastru din istoria ei, România îşi vedea amputate toate recuperările teritoriale din timpul războiului. Acel moment este un punct de răscruce din viaţa tatălui meu. Mai întâi plecarea spontană de la Cernăuţi din cauza venirii armatei roşii şi apoi apelul generalului de Gaulle din 18 iunie, la care a răspuns imediat. Acestea sunt două momente decisive ale carierei sale. Generalul de Gaulle îi atribuie misiunea de-al reprezenta în mod clandestin în România. Scrisoarea de atunci este păstrată la loc sigur de către familia noastră. De atunci încolo, Georges Dementhon va trimite la Londra, prin căi sinuoase, rapoarte despre ţara sa de reşedinţă. Trebuie să recunoaştem că nu-i stătea în fire să se joace de-a agentul secret. Astfel s-a adâncit în aventura liceului francez care şi-a deschis porţile în toamna anului 1940. A fost prima şcoală publică de învăţământ secundar francez din România. Mai trebuie amintit că atât susţinerea Franţei în acele ore dramatice ale istoriei cât şi societatea cultivată română au făcut tot ce le stătea în putinţă pentru a proteja instituţiile culturale franceze ameninţate cu pierderea locului eminent pe care îl câştigaseră. Aceste ameninţări veneau şi dinspre armata lui Hitler cât şi dinspre armata roşie sovietică. Fiecare dintre ele doreau să impună propriul lor model. Timp de opt ani, instituţiile mai sus menţionate au reuşit să facă faţă pericolelor. Însă în 1948 au suferit un mare eşec prin închiderea şcolii care le era atât de dragă.”

Cum arăta şcoala franceză de atunci?

„Şcoala din 1940, aşa cum vă puteţi imagina, nu seamănă cu cea de azi. Erau un pic mai mult de două sute de copii şi fiecare clasă nu avea mai mult de zece elevi. În 1940 erau reprezentate şaptesprezece naţionalităţi, iar elevii eminenţi erau motivaţi  de un sistem de competiţie şi de premiere la sfârşitul fiecărui an.”

În iunie 1948 toate liceele străine trebuie să-şi închidă porţile, iar noaptea se va abate asupra nefericiţilor care nu corespund criteriilor grele de origini sociale sănătoase. Mulţi dintre elevii şcolii franceze de atunci fac parte din această categorie.

Când v-aţi dat seama că această datorie de aducere aminte nu mai era numai a dumneavoastră ci şi a responsabililor francezi de la Bucureşti?

„Ajuns eu însumi la vârsta pensiei, m-am hotărât să mă dedic unei biografii a tatălui meu. Numai după ce am început să scriu, am aflat din fericire, că există şi azi un liceu francez la Bucureşti, numit Anna de Noailles, cu ocazia unei ceremonii conduse de Primul Ministru Raffarin. Sora mea şi cu mine ne-am gândit că era cazul să profităm de această şansă pentru a perpetua într-un fel sau altul, amintirea tatălui nostru. Mi-am dat seama, privind site-ul de internet al şcolii de atunci că toată perioada 1940-1948 fusese dată uitării. De altfel singurul care după ştiinţa mea, menţiona ceva despre existenţa liceului fondat de tatăl meu era profesorul Andre Godin, intr-un volum dedicat istoriei Institutului Francez din Bucureşti.”

Cum a fost cu putinţă să reînviaţi o perioadă a istoriei şcolii care a fost complet uitată?

„A fost o perioadă în care m-am izbit de un perete de tăcere. Ministerul Francez al Afacerilor Externe, deşi fusese sesizat de mine printr-o lungă scrisoare, nu răspundea. Singura rază de speranţă pe care o mai aveam era noua mea descoperire de pe internet. Aflasem că Hervé Bolot a fost numit în 2005 ambasadorul Franţei în România. Din întâmplare îl cunoşteam de peste trei zeci de ani. Ca urmare a unei noi scrisori lungi, Hervé Bolot şi-a manifestat entuziasmul faţă de iniţiativa mea de-ai arăta o pagină a istoriei care ii era necunoscută şi m-a asigurat de tot sprijinul său. Întreaga poveste părea să se îndrepte spre un deznodământ fericit, şcoala avea să primească un nou teren pentru un nou sediu şi eu primeam o reparaţie istorică printr-o placă comemorativă care urma să fie pusă la loc de cinste în noul sediu. Numai că, din cauza unor probleme administrative legate de teren, deschiderea noii şcoli a fost amânată. Inaugurarea prevăzută pentru 2006 a fost împinsă spre o dată îndepărtată şi indefinită, iar directorul şcolii şi ambasadorul de atunci au fost înlocuiţi.

M-am trezit din nou singur, nu mai vedeam nicio şansă de reuşită şi eram gata sa mă resemnez”.

Cine v-a ajutat până la urmă să duceţi acest proiect la bun sfârşit?

„În 2009 întreaga poveste a fost relansată graţie foştilor mei colegi români pe care îi uitasem cu desăvârşire. Pierdusem contactul cu ei. Ei au fost cei care mi-au venit în ajutor, din Franţa, din Statele Unite şi din România. Ei au fost cei graţie cărora mă aflu azi aici. Această ceremonie este înainte de toate o sărbătoare a foştilor şi actualilor elevi.”

 

Proiectele de extindere ale şcolii prin construirea unui nou sediu nu au fost terminate nici până astăzi însă graţie tuturor celor care au participat la realizarea acestui eveniment, toţi elevii de ieri şi de azi ai scolii franceze îşi vor aminti de primul sau director…Şi încă ceva,  graţie plăcii comemorative care îi întâmpină în holul de intrare a clădirii principale din strada Christian Tell 22 şi generaţiile următoare vor cunoaşte istoria Liceului Anna de Noailles, la care se pregătesc.

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Cultura și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.