„Nu am crezut niciodata in artistul inchis care compune pentru el”

„Nu am crezut niciodata in artistul inchis care compune pentru el” Vladimir Cosma

Iubitorii de film francez se vor bucura sa-l reintalneasca gratie acestui interview pe cel care a dat viata prin muzica sa, unor filme care in timp au bucurat generatii intregi de cinefili. Cine nu a auzit de Marele blond cu Pierre Richard, Aventurile lui Rabbi Jacob cu Louis de Funes, Le diner de cons, ecranizarile dupa romanele lui Marcel Pagnol sau filmele in care Sophie Marceau era inca o adolescenta!

Muzica acestor filme numite ” populare” de catre francezi a fost compusa de un roman care nu si-a uitat niciodata radacinile si care si-a pus amprenta personala pe fiecare dintre aceste creatii lasand cunoscatorilor posibilitatea de a ghici sursa inspiratiei sale dar si un mare talent descoperit inca din copilarie si mostenit din generatie in generatie.

Desi de la plecarea sa din Romania nu a mai avut ocazia sa revina in tara, operele sale sunt dovada vie ca nu a parasit niciodata pe deplin Romania si ca tara de origine a fost mereu o parte din viata si operele sale.

In 2009 Vladimir Cosma a publicat o carte : „Vladimir Cosma comme au cinema”, o plimbare in timp, ilustrata, unde admiratorii celebrului compozitor gasesc informatii nu numai despre operele sale muzicale dar si despre viata sa, incepand cu copilaria pe care si-a petrecut-o in Romania. Melodiile sale inca incanta sali arhi-pline de admiratori induiosati de sensibilitatea si nostalgia recurente in fiecare dintre piesele devenite celebre. Numele lui Vladimir Cosma il mai gasim si pe genericul filmelor „Aripioara sau piciorus” cu Louis de Funes, „Fata lui Mistral”, „Fugarii” cu Pierre Richard si multe alte filme a caror muzica ii poarta semnatura. In afara de muzica de film in care gasim influente folclorice romanesti, muzica lui Vladimir Cosma ne da totodata intalnire si cu Jazz-ul sau muzica clasica. Una dintre cele mai recente piese clasice compuse de acesta este Concerto-ul Iberic pentru trompeta. Cu cativa ani in urma a scris „Oblique” un concerto pentru violoncel. In 2007 Vladimir Cosma a pus in scena Marius et Fanny de Marcel Pagnol, la opera din Marsilia. Rolul principal feminin i-a fost atribuit mult indragitei cantarete romance Angela Gheorghiu.

Anul acesta compozitorul si muzicologul Vladimir Cosma a sarbatorit o cifra rotunda: 70 de ani de viata! Cu o intarziere de cateva luni, cu ocazia unei vizite la Paris, am avut bucuria sa-l intalnesc pe maestru, care a acceptat sa-mi acorde un interview pentru publicul roman.

…… Am pornit spre intalnirea mea cu Vladimir Cosma avand o profunda admiratie fata de dansul inca de mic copil, atunci cand am vazut pentru prima data ecranizarile romanelor lui Marcel Pagnol: La Gloire de Mon Pere si Le Chateau de ma Mere. Pe drumul spre locuinta sa din arondismentul XVI al Parisului am fost acompaniata de ritmurile incantatoare ale copilariei . Am fost incercata de o emotie care nu poate fi cuprinsa in cuvinte. Daca ar fi totusi sa incerc sa rezum aceasta intalnire in trei cuvinte as spune Mandrie, Onoare si Bucurie. Intalnirea a fost in acelasi timp neasteptata si incredibila. Cat despre prezent, incerc sa va impartasesc din magia momentului si trebuie sa recunosc ca ma aflu inca sub impresia sarmului lui Vladimir Cosma.

I.S – Cum v-a primit Franta? Iubitorii de filme cand se uita pe genericele filmelor sunt foarte mandrii sa va gaseasca numele si sunt foarte mandrii atunci cand vad ca un roman are realizari in strainatate. Am senzatia, insa, ca Romania nu va cunoaste asa de bine. V-as ruga sa ne intoarcem o clipa in trecut pentru a vedea de unde a inceput povestea dumneavoastra cu Franta. Cum a fost drumul francez pentru dumneavoastra. Cum a fost plecarea din Romania si intrarea in tara de adoptie?

V. C -Este greu sa dezvolt subiectul acesta care este destul de vast, sa fac o biografie intr-un interview. Acest subiect a fost dezvoltat intr-o carte care a fost publicata anul trecut in Franta. In aceasta carte se pot gasi dezvoltate intamplari din viata mea de pana acum.

Atunci cand am ajuns la Paris impreuna cu familia mea adica tatal si mama mea, scopul meu principal era sa reiau studiile. Eu am terminat conservatorul la Paris si imi doream sa reiau studiile de compozitie si studiile instrumentale tot la Paris. Doream sa reiau cursurile impreuna cu mari profesori la care am fost de altfel recomandat inca din Romania. Mihail Andricu mi-a dat o scrisoare de introducere la Nadia Boulanger care era un monument al cunoasterii in Franta la acea vreme. Nadia Boulanger era una dintre cele mai reputate personalitati din domeniul muzicii, o profesoara vestita. A fost profesoara lui George Gershwin a lui Aaron Copland, a lui Michel Legrand si foarte multi altii. Ideea era sa continui studiile iar tatal meu urma sa isi continue activitatea profesionala.

Soarta ne-a schimbat ideile principale pentru ca tata a suferit un infarct care l-a imobilizat ani de zile. Nu mai putea deci sa lucreze. A trebuit sa iau vioara, pentru ca sunt violonist de fapt si am inceput sa dau concerte in Franta si in lumea intreaga. Am avut turnee ani de zile prin America si in intreaga lume in afara de Asia. Ani de zile am impartit viata de la Paris si turnee care imi permiteau sa ma descurc financiar si sa imi intretin parintii care erau din nefericire inactivi. In paralel cu aceasta activitate lucrativa am reusit sa obtin o bursa la Conservatorul din Paris, un concurs care oferea cate o bursa pe an unui tanar artist care excela la un anumit instrument. Unul singur primea o bursa in fiecare an si in fiecare an se acorda cate o bursa la un instrument diferit. In acel an am primit eu bursa pentru viola. Astfel am reusit sa am o baza financiara minima si imi permitea sa pot plati chiria. Dar asta insemna ca trebuie sa imi fac timp sa merg la conservator pentru a primi bursa. Trebuia sa am o stampila si un certificat al profesorului ca dovada a activitatii mele in cadrul Conservatorului pentru ca bursa sa continue. Or, eu nu prea aveam timp sa merg la Conservator pentru ca eram mereu plecat in turnee. A fost o jonglerie permanenta, intre turnee si studii, care a durat ani de zile. Activitatea mea universitara se impartea intre Conservatorul National care era la Rue de Madrid si care acum se afla la La Vilette si cursurile particulare pe care le primeam de la Nadia Boulanger. In paralel cu Conservatorul luam cursuri de doua ori pe saptamana cu Nadia Boulanger la ea acasa pe strada Ballu. Pe langa cursuri aceasta mi-a pus la dispozitie o camera de serviciu unde locuiam intre doua turnee. Acest contact cu ea a fost foarte important pentru ca primeam cursuri de contrapunct care era specialitatea ei si pe care le facea la un nivel extrem de inalt. In al doilea rand era nepretuit contactul cu ea care a parcurs secolul trecut si o data pe saptamana, in afara de cursuri, avea salon deschis miercurea dupa amiaza. Veneau toti fostii ei elevi si prieteni. Era un fel de cenanclu. La care veneai pe la ora patru sau cinci ii primea cu ceai, valeti, ca in secolul trecut. Aveam senzatia ca asist la scene din cartile lui Proust. La aceste reuniuni il intalneai pe Igor Stravinsky, Igor Markevitch, Leonard Bernstein, Jean Francaix si Aaron Copland. Iar eu ma uitam la acesti oameni de legenda pentru ca eu nu eram la acel nivel. Acestea au fost inceputurile.

Cum m-a primit Franta? Parisul este o metropola foarte mare in care sunt foarte multi straini. In perioada in care eu am venit era foarte complicat sa obtii o viza de sedere. Am obtinut foarte greu viza dar faptul ca eram bursier m-a ajutat. Am fost primit bine insa a fost foarte greu. Cum sa spun, nu te asteapta nimeni aici si lucrurile se obtin cu multa indarjire. Pentru a avea o intalnire cu cineva important trebuia sa astepti cateva luni. Totul se petrece intr-un ritm destul de lent. Trec lunile… Am vazut de multe ori prieteni care vin in Franta pentru a-si incerca norocul intr-o saptamana. Isi incearca norocul dorind sa rezolve lucrurile intr-un timp relativ scurt. Mi se pare ridicol si nerealist acest lucru. Pentru reusi trebuie sa stai cativa ani. Trebuie sa faci acest sacrificiu. Nu poti sa-ti mentii o pozitie in Romania pentru a avea aceasta siguranta dar in acelasi timp sa faci si aici incercari si iar sa pleci… Trebuie sa rupi aceasta posibilitate pentru a reusi. Trebuie sa iti tai radacinile. Aici nu te asteapta nimeni decat in cazul in care vii ca reprezentant al Romaniei in domeniul schimburilor culturale. Altfel trebuie sa o iei de la zero si sa dai dovada de ce esti capabil trecand prin incercari. Lucrurile dureaza mult daca esti compozitor si vrei sa devii cunoscut aici. Sunt mai multe etape prin care trebuie trecut si fiecare etapa care urmeaza este mai dificila decat cea dinainte. De fiecare data cand ai impresia ca ai trecut cu bine o etapa intervine alta care nu este mai usoara.

I.S -Adesea prima etapa este imediat regretata pentru ca cea care urmeaza este si mai complicata.

V.C. – Cand ai avut un succes ti se pare minunat dar pe urma esti tributar acestui succes. Trebuie sa ai un succes si mai mare. Daca faci mai putin esti lichidat. Imediat esti uitat.

I.S. – Uitandu-ne inapoi la succesele dumneavoastra lucrurile au parut foarte simple – pentru dumneavoastra succesele s-au inlantuit insa publicul nu stie prin ce ati trecut pentru a pastra nivelul si pentru a-l depasi. Aveti o colectie impreionanta de premii si nu ati incetat nici pana azi sa creati.

V.C. – Este in primul rand o pasiune. Acum mai mult ca oricand este o pasiune mai mult decat o activitate lucrativa. Nu fac toate acestea pentru a castiga bani. Muzica si compozitia muzicala fac parte din viata mea.

I.S. -Cat din ce faceti este pasiune si cat este munca in momentul de fata?

V.C. – Depinde daca te pui pe planul intensitatii placerii sau pe cel al duratei ei. Adica placerea o ai pentru putin timp. Daca dai un concert de exemplu, acesta dureaza putin dar pe parcursul acelui moment simti lucruri incredibile, apropierea dintre muzicieni si placerea momentului impartasit … Pregatirea acestui concert a durat poate ani de zile insa momentul de placere maxima este in timpul in care imparti cu publicul rezultatul, sumumul acestor eforturi. Placerea este foarte mare desi dureaza foarte putin. In ceea ce priveste compozitia muzicala placerea incepe din momentul primelor idei. De exemplu acum pregatesc ceva nou. Inca nu pot dezvalui despre ce este vorba. Poate se va realiza. Pentru a gasi ideile pentru acest concert trebuie depusa o munca laborioasa. Ideile, orchestratiile, liniile melodice si tot ce inseamna desavarsirea unei astfel de lucrari presupune pregatiri indelungate. Ideile nu iti vin din intamplare. Inainte de a le pune pe portativ, te macina aceste idei in minte . Bineinteles experienta acumulata timp de o viata isi spune cuvantul. Dar primii pasi ai procesului de creatie sunt un chin. Chinul prealabil este foarte lung. Gasirea ideilor este un lucru minunat pentru ca ai senzatia ca ti-a pus Dumnezeu mana in cap si ai o revelatie.

Pasul urmator este din nou un chin pentru ca trebuie sa gasesti o solutie pentru a pune in practica ideile. Este o munca foarte importanta care atunci cand reuseste este datatoare de alte noi bucurii si impliniri.

I.S. – Este dificil sa lucrati cu atat de multi oameni? Cand este vorba de o orchestra trebuie sa existe o oarecare armonie intre membrii sai.

V.C. – Eu compun, realizez toate orchestratiile si apoi dirijez. Asta inseamna ca nu las nimic la voia intamplarii.

I.S. – Sunteti prezent in fiecare moment al creatiei, banuiesc ca este foarte important pentru a va asigura ca ideile vor fi puse in practica asa cum le-ati imaginat si gandit.

V.C. – Exista compozitori care dupa ce creaza lasa partea a doua a spectacolului pe mana altor specialisti. Am incercat la inceput sa las pe mana altor colegi partea de dirijat insa eram mereu nefericit pentru ca stateam sa privesc neputincios partea aceea a spectacolului si eram nemultumit de rezultat. Il bateam la cap pe dirijor pentru ca nu iesea asa cum imi doream. In final am decis sa imi asum si acea parte a spectacolului. Stabileam astfel o urma a ce mi-am dorit eu sa iasa mergand pana la capat cu lucrarea de data asta in pozitia de dirijor. Astfel cei care isi doreau sa reia piesele mele puteau sa se lase ghidati de urma pe care o lasam chiar eu din momentul spectacolului. Exista macar viziunea originala pe care am dus-o la bun sfarsit.

I.S. – Care sunt momentele cheie care au avut o importanta capitala in constructia celui care sunteti astazi in afara de intalnirea cu Nadia Boulanger?

V.C. – Din punct de vedere profesional, in afara de concerte… eu mi-am dorit mereu sa ajung la compozitie de fapt. Concertele ca violonist au durat cat timp am avut nevoie sa ma pun pe picioare. Pentru ca eu initial eram violonist m-am lasat ajutat de aceasta aptitudine pentru a ma ajuta financiar si pentru a putea continua sa invat in domeniul compozitiei la care voiam defapt sa ajung.

I.S. – Cat a durat acest drum intre studii si activitatea de violonist?

V.C. – Nu pot sa va spun exact. A durat vreo cinci ani dupa care am mai continuat un timp activitatea de violonist. Eu am ajuns in Franta in 1962 iar prima muzica de film pe care am semnat-o a fost in 1969. Intre timp printre altii l-am cunoscut pe Michel Legrand. Adica mai intai tata l-a cunoscut la un concert la Moscova unde venise impreuna cu orchestra lui. Tata l-a intalnit atunci cand lucra impreuna cu orchestra Electrecord si pentru mine era un vis sa-l intalnesc pe Michel Legrand. Il apreciam enorm ca si compozitor de muzica de Jazz. Dupa un an am ajuns la Paris si mi-am dorit sa-l cunosc insa mi-a fost imposibil desi am icercat prin diverse cunostinte sa ajung la el.

Intr-o zi am vazut un afis in care era anuntat un concert de-al lui. Si m-am decis sa merg cu tata la concertul lui Legrand. Dupa concert ne-am dus in culise si l-am abordat. Dupa vreo luna am luat legatura cu el si in sfarsit dupa alte doua luni am reusit sa ma intalnesc cu el si sa discutam. Adica lucrurile nu se fac de azi pe maine. Dureaza foarte mult timp si trebuie sa ai rabdare si sa fii pregatit sa astepti cat este nevoie pentru a obtine ceea ce iti doresti. In sfarsit, dupa cateva luni m-a primit. Nu este o critica, pur si simplu aceasta este realitatea. Oamenii nu sunt la dispozitia ta decat daca ei au nevoie de tine. Daca ai tu nevoie de ei este dificil sa iei legatura pentru ca aici sunt o multime de obstacole, sunt impresarii de exemplu.

I.S. – Intalnirea a fost pe masura asteptarilor dumneavoastra atunci cand in final ati reusit sa discutati cu el?

V.C. – Bineinteles. A apreciat ceea ce i-am prezentat. Lucrurile nu s-au petrecut imediat. A fost un prim contact care ne-a permis sa ne reintalnim din cand in cand. Mi-a spus sa-l sun cand voi fi intre turnee. A fost o intalnire calduroasa care a deschis o relatie care a durat luni de zile. Il sunam din cand in cand pana in ziua in care mi-a propus sa scriu muzica pentru un concert pe care il avea la Alhambra. Avea un concert pentru un teatru foarte important care nu mai exista acum. Si mi-a propus sa scriu trei piese pentru un spectacol ca sa ma incerce cu aceasta ocazie. Am scris aceste piese care au fost cantate si au placut foarte mult. La o luna jumate dupa acest concert mi-a propus sa devin asistentul lui intrucat avea foarte multe concerte in Franta si in Germania.

I.S.- V-a trecut prin mai multe incercari pana sa va primeasca sub aripa sa ocrotitoare…

V.C. – Era o cale pe care trebuia sa o urmez pentru a ajunge in mediul lui. Am fost asistentul lui timp de sase ani si m-a introdus in lumea muzicii de film de care eram strain pentru ca acest domeniu nu ma interesa in mod deosebit in tinerete.

I.S. – Intalnirea cu Michel Legrand a insemnat primul pas spre muzica de film pentru care va cunoastem azi…

V.C. – In viata exista intotdeauna doua drumuri, unul spre stanga si unul spre dreapta. In momentul in care ai ales unul dintre ele, nu poti sa faci decat presupuneri in ceea ce priveste ce ar fi putut fi cel pe care nu l-ai ales.

I.S. – Nu poti decat sa speri ca ai facut alegerea buna si sa te multumesti cu rezultatele pe care le obtii din aceasta alegere. Care dintre filmele pentru care ati compus muzica va este mai aproape de suflet?

V.C. – Este greu sa spun asta. In orice caz primul film pentru care am scris muzica este Alexandre le Bienheureux cu Philippe Noiret si Marlene Jobert, un film formidabil. Acest lucru se intampla in 1969.

I.S. – Cum de ati ajuns sa compuneti muzica pentru ecranizarile romanelor lui Marcel Pagnol?

V.C. – Primul film pentru care am scris muzica era in regia lui Yves Robert care inca din perioada aceea dorea sa realizeze ecranizarile romanelor lui Marcel Pagnol si mi-a vorbit despre dorinta sa. Problema era insa ca nu avea drepturile de autor. Atunci s-a dus la Marcel Pagnol care inca traia la vremea aceea si care i-a spus ca nu se pot adapta aceste romane la cinema, este o cronica mai mult decat o poveste. Nu exista subiect si nici dramaturgie, povestea este simpla nu se intampla nimic. Plecam in vacanta si revenim din vacanta si atat. „Crezi ca daca era posibil nu as fi facut eu insami cate un film dupa romane?”

Pagnol era un cineast si totusi nu reusise sa realizeze un film dupa romanele sale. Asa ca nu i-a dat aprobarea sa realizeze aceste filme. Eu am continuat sa colaborez cu Yves Robert pentru ca eu am facut muzica tuturor filmelor lui : „Le Grand Blond avec une chaussure noire”, „Un elephant ca trompe enormement”… A devenit o colaborare de lunga durata, pe viata, fara tradare si fara intreruperi. Insa Robert a pastrat mereu dorinta de a ecraniza romanele lui Pagnol a carui permisiune nu reusise sa o obtina pana la moartea sa. La un moment dat Pagnol m-a contactat personal impreuna cu nevasta lui si mi-a cerut sa ii trimit muzica mea pentru ca ii placea foarte mult. I-am trimis discurile mele. Deci dupa moartea lui Pagnol, Yves Robert a inceput din nou demersurile pentru a obtine dreptul de a realiza filmele. In final a obtinut drepturile de la doamna Jacqueline Pagnol sotia autorului, fiind sustinut de directorul de la Gaumont care era un prieten apropiat al familiei Pagnol. Asa se face ca filmele „La Gloire de mon Pere” si „Le Chateau de ma Mere” au fost realizate la inceputul anilor 1990.

I.S. – Consider ca mare parte a sarmului unui film este legat de muzica. Muzica este biletul de avion catre poveste. Din acest motiv am urmarit mereu sa aflu cine a scris muzica filmului care m-a impresionat. Unul dintre aceste filme de care imi aduc aminte cu placere este „ Fata lui Mistral”. Si nu mare mi-a fost surpriza sa descopar ca si muzica acestui film a fost scrisa tot de Vladimir Cosma. De acelasi Vladimir Cosma care a compus si muzica filmelor a caror linie melodica m-a acompaniat de nenumarate ori. Iar eu m-am lasat purtata de ritmul incantator al pieselor semnate de dumneavoastra si in final m-am abandonat lor pentru ca am inteles ca rezonau in intregime cu sensibilitatea mea de ascultator, fara sa fiu specialist.

V.C.- Nu imi pot da seama cat de bine ma cunoaste publicul romanesc. Ati avut acces la filmele acestea?

I.S. – Desigur eu sunt dovada vie ca acest lucru s-a intamplat si inca se intampla. Si nu pot vorbi decat despre mine insa ma bucur enorm sa vad numele dumneavoastra pe ecran. Ati dus pana la urma un pic din spiritul romanesc mai departe si ati fost apreciat pentru asta.

V.C.- Un pic mai mult as spune deoarece piesele mele sunt inspirate din folclorul romanesc.

Primul meu succes mare in muzica a fost muzica de film a Marelui Blond cu Pierre Richard. Amprenta romaneasca este clara. Am folosit un nai care era marturie vie a inspiratiei de origina romaneasca.

Acum ma chiama directorul filarmonicii romane pentru a sustine un concert in Romania si nu imi dau seama daca romanii cunosc muzica mea.

I.S. – Romanii au pastrat legaturile traditionale cu cultura franceza. Asta inseamna implicit ca si filmele franceze sunt apreciate de o mare parte a publicului care se intinde pe mai multe generatii. Este imposibil ca cinefilii romani sa nu va cunoasca opera. Si imi place sa cred ca Romania urmareste parcursul romanilor care au plecat in afara granitelor si care au reusit. Faptul ca ati fost contactat este dovada vie ca sunteti cunoscut, apreciat si dorit in Romania.

I.S. – V-as ruga sa revenim asupra legaturii dumneavoatra cu cele doua ecranizari ale romanelor lui Marcel Pagnol. Care a fost procesul de creatie in ceea ce priveste aceste filme?

V.C- Filmele acestea sunt legate de o anumita epoca adica anii 1920-1930, sunt autobiografice. Si actiunea se desfasoara in Provence aproape de Marsilia. Primele mele doua idei legate de muzica ecranizarilor lui Pagnol, au fost sa nu compun o muzica de inspiratie „marseillaise” de influenta provencale de carte postala si sa nu fie melodii copilaresti pentru ca aceasta era tendinta pentru ca era vorba despre amintirile copilariei lui Pagnol. Am ajuns la Habanera din „La Gloire de mon pere” si apoi la valsul Augustinei din „Le Chateau de ma mere”. Prima idee a fost ceea ce nu trebuie sa fac adica muzica de inspiratie folclorica locala si sa nu fie copilareasca. Trebuie data o universalitate filmului respectiv. Muzica trebuie sa te incite sa visezi si sa iti deschida noi orizonturi. Au urmat cateva luni de tortura mentala in care m-am straduit sa respect aceste doua imperative pe care le-am stabilit si in acelasi timp sa aibe o legatura cu povestea. Habanera pe care am compus-o era inspirata din ritmurile foarte la moda la acea vreme. Muzica din Franta a fost influentata de muzica spaniola. Un exemplu este Boleroul lui Ravel sau „Iberia” lui Debussy. Mi s-a parut mai interesant sa ma inspir din ritmurile iberice decat din cele provencale. Asa am creat habanera care continea totodata si ritmuri romanesti. Este un mod foarte frecvent intalnit in Banat. Melodia a devenit un simbol al zonei, muzica a devenit emblematica pentru Provence. In loc sa fac o habanera clasica am inregistrat niste greieri pe canale diferite si am realizat acompaniamentul care a avut rezultatul final pe care il cunoasteti.

I.S. – Ce simtiti cand astfel de melodii devin emblematice?

Este cea mai mare recompensa pe care o poate primi un compozitor . Cred ca muzica pe care o scriu trebuie sa fie in primul rand pentru ceilalti. Cred ca aceasta este menirea unui compozitor sa scrie pentru publicul sau. Muzica nu o facem pentru noi. Vin adesea tineri la mine care imi spun ca au scris o piesa si ca s-au simtit extraordinar. Eu cred ca muzica este ca si dragostea nu o facem pentru noi. O facem si pentru partenerul nostru. In muzica partenerul este publicul. Nu am crezut niciodata in artistul inchis care compune pentru el si apoi asteapta si reactia publicului. Nu pot concepe acest lucru. In istoria muzicii sunt nenumarati artisti care au compus pentru un anumit public. Bach, Chopin, aveau un public si o comanda si muzica lor avea un destinatar precis.

Sa va povestesc o anecdota… Eram la scoala la Bucuresti si urma sa am un concert. In ziua concertului mi s-a spus ca in sala va fi prezenta si doamna Nitulescu Lupu, cel mai sever si reputat profesor de vioara a timpului. Am prezentat un concerto de Bach si la sfarsitul concertului a venit sa ma cunoasca. Si mi-a zis: tinere ati cantat acest concerto dar in partea a doua a concertului ati inchis ochii. De ce ati inchis ochii? Si i-am spus ca inchideam ochii pentru ca eram transportat de placerea interpretarii piesei. Bach este asa de frumos si de emotionant. Si mi-a raspuns : bine dar cand interpretati nu puteti tine ochii inchisi. Nu puteti vedea arcul si corzile si iata ca a iesit prost. Nu va imaginati ca atunci cand veti fi violonist veti cadea in transa de fiecare data cand veti interpreta concerto-ul lui Bach. Nu dumneavoastra trebuie sa cadeti in transa si publicul care va asculta. Tineti ochii deschisi si fiti atent la corzi!

Atunci am inteles ca scopul nu era sa consider eu ca este frumos ci publicul trebuie sa aprecieze. De atunci am scris si interpretat muzica pentru publicul meu.

Am piese care azi au patru zeci de ani… Nu este inca o eternitate insa este o durata de viata buna pentru ca au supravietuit deja patru decenii.

I.S.- Mai am o ultima intrebare pe care am pastrat-o pentru final. Romania pare sa nu va fi parasit nicidata si nici dumneavoastra nu ati parasit-o pentru ca de fiecare data cand scrieti muzica va intoarceti mereu spre izvoarele de inspiratie romanesti. Spuneti-mi va rog cum se face ca nu v-ati mai intors niciodata in Romania dupa plecarea definitiva in Franta in anii saizeci?

V.C. – Am petrecut in Romania primii doua zeci si doi de ani din viata. Am facut conservatorul acolo. Am muncit asa de mult incat nu am avut timp. Daca ne uitam pe cronologia activitatii mele putem constata ca am lucrat la douasprezece filme pe an in medie. Lucrez de patru zeci de ani fara incetare. Nu mi-am luat niciodata concediu. Am fost mereu aici ca sa lucrez. Mereu sunt angrenat intr-o serie de activitati urgente si raspund solicitarilor urgente mai intai. Al doilea motiv este ca nu prea mai zbor cu avionul. Pentru a pleca spre Romania am nevoie de doua sau trei saptamani incluzand drumul. Am fost in Polonia, Ungaria si Cehoslovacia insa am fost contractat concret si a fost totul organizat bine si serios. Nu am timp sa iau vacanta trei saptamani. Daca vin, vin in cazul in care am un obiectiv clar, un proiect bine definit si precis.

Am plecat in cautarea unui artist si am intalnit in primul rand un om. Intlanirea cu Vladimir Cosma a fost pentru mine o incantare si o placere. A fost o intalnire emotionanta pentru ca am regasit in conversatia noastra la fel de multa sensibilitate ca si in muzica sa care a incantat generatii intregi de admiratori. Ne-am despartit cu convingerea ca vizita lui Vladimir Cosma in Romania se va intampla in curand. Opera sa muzicala este dovada vie ca nu a uitat niciodata tara in care s-a nascut. Au existat in timp, mici manifestari a intentiei de-al invita in tara si de a-i multumi pentru rolul sau de ambasador de onoare al Romaniei, insa pana acum aceste incercari nu s-au materializat. Poate ca in curand, Romania il va recompensa cu aplauze in direct pentru fidelitate si pentru ca a purtat cu mandrie peste hotare spiritul romanesc.

Paris, 13 august 2010

Interview – Vladimir Cosma

„Nu am crezut niciodata in artistul inchis care compune pentru el” Vladimir Cosma

Iubitorii de film francez se vor bucura sa-l reintalneasca gratie acestui interview pe cel care a dat viata prin muzica sa, unor filme care in timp au bucurat generatii intregi de cinefili. Cine nu a auzit de Marele blond cu Pierre Richard, Aventurile lui Rabbi Jacob cu Louis de Funes, Le diner de cons, ecranizarile dupa romanele lui Marcel Pagnol sau filmele in care Sophie Marceau era inca o adolescenta!

Muzica acestor filme numite ” populare” de catre francezi a fost compusa de un roman care nu si-a uitat niciodata radacinile si care si-a pus amprenta personala pe fiecare dintre aceste creatii lasand cunoscatorilor posibilitatea de a ghici sursa inspiratiei sale dar si un mare talent descoperit inca din copilarie si mostenit din generatie in generatie.

Desi de la plecarea sa din Romania nu a mai avut ocazia sa revina in tara, operele sale sunt dovada vie ca nu a parasit niciodata pe deplin Romania si ca tara de origine a fost mereu o parte din viata si operele sale.

In 2009 Vladimir Cosma a publicat o carte : „Vladimir Cosma comme au cinema”, o plimbare in timp, ilustrata, unde admiratorii celebrului compozitor gasesc informatii nu numai despre operele sale muzicale dar si despre viata sa, incepand cu copilaria pe care si-a petrecut-o in Romania. Melodiile sale inca incanta sali arhi-pline de admiratori induiosati de sensibilitatea si nostalgia recurente in fiecare dintre piesele devenite celebre. Numele lui Vladimir Cosma il mai gasim si pe genericul filmelor „Aripioara sau piciorus” cu Louis de Funes, „Fata lui Mistral”, „Fugarii” cu Pierre Richard si multe alte filme a caror muzica ii poarta semnatura. In afara de muzica de film in care gasim influente folclorice romanesti, muzica lui Vladimir Cosma ne da totodata intalnire si cu Jazz-ul sau muzica clasica. Una dintre cele mai recente piese clasice compuse de acesta este Concerto-ul Iberic pentru trompeta. Cu cativa ani in urma a scris „Oblique” un concerto pentru violoncel. In 2007 Vladimir Cosma a pus in scena Marius et Fanny de Marcel Pagnol, la opera din Marsilia. Rolul principal feminin i-a fost atribuit mult indragitei cantarete romance Angela Gheorghiu.

Anul acesta compozitorul si muzicologul Vladimir Cosma a sarbatorit o cifra rotunda: 70 de ani de viata! Cu o intarziere de cateva luni, cu ocazia unei vizite la Paris, am avut bucuria sa-l intalnesc pe maestru, care a acceptat sa-mi acorde un interview pentru publicul roman.

…… Am pornit spre intalnirea mea cu Vladimir Cosma avand o profunda admiratie fata de dansul inca de mic copil, atunci cand am vazut pentru prima data ecranizarile romanelor lui Marcel Pagnol: La Gloire de Mon Pere si Le Chateau de ma Mere. Pe drumul spre locuinta sa din arondismentul XVI al Parisului am fost acompaniata de ritmurile incantatoare ale copilariei . Am fost incercata de o emotie care nu poate fi cuprinsa in cuvinte. Daca ar fi totusi sa incerc sa rezum aceasta intalnire in trei cuvinte as spune Mandrie, Onoare si Bucurie. Intalnirea a fost in acelasi timp neasteptata si incredibila. Cat despre prezent, incerc sa va impartasesc din magia momentului si trebuie sa recunosc ca ma aflu inca sub impresia sarmului lui Vladimir Cosma.

I.S – Cum v-a primit Franta? Iubitorii de filme cand se uita pe genericele filmelor sunt foarte mandrii sa va gaseasca numele si sunt foarte mandrii atunci cand vad ca un roman are realizari in strainatate. Am senzatia, insa, ca Romania nu va cunoaste asa de bine. V-as ruga sa ne intoarcem o clipa in trecut pentru a vedea de unde a inceput povestea dumneavoastra cu Franta. Cum a fost drumul francez pentru dumneavoastra. Cum a fost plecarea din Romania si intrarea in tara de adoptie?

V. C -Este greu sa dezvolt subiectul acesta care este destul de vast, sa fac o biografie intr-un interview. Acest subiect a fost dezvoltat intr-o carte care a fost publicata anul trecut in Franta. In aceasta carte se pot gasi dezvoltate intamplari din viata mea de pana acum.

Atunci cand am ajuns la Paris impreuna cu familia mea adica tatal si mama mea, scopul meu principal era sa reiau studiile. Eu am terminat conservatorul la Paris si imi doream sa reiau studiile de compozitie si studiile instrumentale tot la Paris. Doream sa reiau cursurile impreuna cu mari profesori la care am fost de altfel recomandat inca din Romania. Mihail Andricu mi-a dat o scrisoare de introducere la Nadia Boulanger care era un monument al cunoasterii in Franta la acea vreme. Nadia Boulanger era una dintre cele mai reputate personalitati din domeniul muzicii, o profesoara vestita. A fost profesoara lui George Gershwin a lui Aaron Copland, a lui Michel Legrand si foarte multi altii. Ideea era sa continui studiile iar tatal meu urma sa isi continue activitatea profesionala.

Soarta ne-a schimbat ideile principale pentru ca tata a suferit un infarct care l-a imobilizat ani de zile. Nu mai putea deci sa lucreze. A trebuit sa iau vioara, pentru ca sunt violonist de fapt si am inceput sa dau concerte in Franta si in lumea intreaga. Am avut turnee ani de zile prin America si in intreaga lume in afara de Asia. Ani de zile am impartit viata de la Paris si turnee care imi permiteau sa ma descurc financiar si sa imi intretin parintii care erau din nefericire inactivi. In paralel cu aceasta activitate lucrativa am reusit sa obtin o bursa la Conservatorul din Paris, un concurs care oferea cate o bursa pe an unui tanar artist care excela la un anumit instrument. Unul singur primea o bursa in fiecare an si in fiecare an se acorda cate o bursa la un instrument diferit. In acel an am primit eu bursa pentru viola. Astfel am reusit sa am o baza financiara minima si imi permitea sa pot plati chiria. Dar asta insemna ca trebuie sa imi fac timp sa merg la conservator pentru a primi bursa. Trebuia sa am o stampila si un certificat al profesorului ca dovada a activitatii mele in cadrul Conservatorului pentru ca bursa sa continue. Or, eu nu prea aveam timp sa merg la Conservator pentru ca eram mereu plecat in turnee. A fost o jonglerie permanenta, intre turnee si studii, care a durat ani de zile. Activitatea mea universitara se impartea intre Conservatorul National care era la Rue de Madrid si care acum se afla la La Vilette si cursurile particulare pe care le primeam de la Nadia Boulanger. In paralel cu Conservatorul luam cursuri de doua ori pe saptamana cu Nadia Boulanger la ea acasa pe strada Ballu. Pe langa cursuri aceasta mi-a pus la dispozitie o camera de serviciu unde locuiam intre doua turnee. Acest contact cu ea a fost foarte important pentru ca primeam cursuri de contrapunct care era specialitatea ei si pe care le facea la un nivel extrem de inalt. In al doilea rand era nepretuit contactul cu ea care a parcurs secolul trecut si o data pe saptamana, in afara de cursuri, avea salon deschis miercurea dupa amiaza. Veneau toti fostii ei elevi si prieteni. Era un fel de cenanclu. La care veneai pe la ora patru sau cinci ii primea cu ceai, valeti, ca in secolul trecut. Aveam senzatia ca asist la scene din cartile lui Proust. La aceste reuniuni il intalneai pe Igor Stravinsky, Igor Markevitch, Leonard Bernstein, Jean Francaix si Aaron Copland. Iar eu ma uitam la acesti oameni de legenda pentru ca eu nu eram la acel nivel. Acestea au fost inceputurile.

Cum m-a primit Franta? Parisul este o metropola foarte mare in care sunt foarte multi straini. In perioada in care eu am venit era foarte complicat sa obtii o viza de sedere. Am obtinut foarte greu viza dar faptul ca eram bursier m-a ajutat. Am fost primit bine insa a fost foarte greu. Cum sa spun, nu te asteapta nimeni aici si lucrurile se obtin cu multa indarjire. Pentru a avea o intalnire cu cineva important trebuia sa astepti cateva luni. Totul se petrece intr-un ritm destul de lent. Trec lunile… Am vazut de multe ori prieteni care vin in Franta pentru a-si incerca norocul intr-o saptamana. Isi incearca norocul dorind sa rezolve lucrurile intr-un timp relativ scurt. Mi se pare ridicol si nerealist acest lucru. Pentru reusi trebuie sa stai cativa ani. Trebuie sa faci acest sacrificiu. Nu poti sa-ti mentii o pozitie in Romania pentru a avea aceasta siguranta dar in acelasi timp sa faci si aici incercari si iar sa pleci… Trebuie sa rupi aceasta posibilitate pentru a reusi. Trebuie sa iti tai radacinile. Aici nu te asteapta nimeni decat in cazul in care vii ca reprezentant al Romaniei in domeniul schimburilor culturale. Altfel trebuie sa o iei de la zero si sa dai dovada de ce esti capabil trecand prin incercari. Lucrurile dureaza mult daca esti compozitor si vrei sa devii cunoscut aici. Sunt mai multe etape prin care trebuie trecut si fiecare etapa care urmeaza este mai dificila decat cea dinainte. De fiecare data cand ai impresia ca ai trecut cu bine o etapa intervine alta care nu este mai usoara.

I.S -Adesea prima etapa este imediat regretata pentru ca cea care urmeaza este si mai complicata.

V.C. – Cand ai avut un succes ti se pare minunat dar pe urma esti tributar acestui succes. Trebuie sa ai un succes si mai mare. Daca faci mai putin esti lichidat. Imediat esti uitat.

I.S. – Uitandu-ne inapoi la succesele dumneavoastra lucrurile au parut foarte simple – pentru dumneavoastra succesele s-au inlantuit insa publicul nu stie prin ce ati trecut pentru a pastra nivelul si pentru a-l depasi. Aveti o colectie impreionanta de premii si nu ati incetat nici pana azi sa creati.

V.C. – Este in primul rand o pasiune. Acum mai mult ca oricand este o pasiune mai mult decat o activitate lucrativa. Nu fac toate acestea pentru a castiga bani. Muzica si compozitia muzicala fac parte din viata mea.

I.S. -Cat din ce faceti este pasiune si cat este munca in momentul de fata?

V.C. – Depinde daca te pui pe planul intensitatii placerii sau pe cel al duratei ei. Adica placerea o ai pentru putin timp. Daca dai un concert de exemplu, acesta dureaza putin dar pe parcursul acelui moment simti lucruri incredibile, apropierea dintre muzicieni si placerea momentului impartasit … Pregatirea acestui concert a durat poate ani de zile insa momentul de placere maxima este in timpul in care imparti cu publicul rezultatul, sumumul acestor eforturi. Placerea este foarte mare desi dureaza foarte putin. In ceea ce priveste compozitia muzicala placerea incepe din momentul primelor idei. De exemplu acum pregatesc ceva nou. Inca nu pot dezvalui despre ce este vorba. Poate se va realiza. Pentru a gasi ideile pentru acest concert trebuie depusa o munca laborioasa. Ideile, orchestratiile, liniile melodice si tot ce inseamna desavarsirea unei astfel de lucrari presupune pregatiri indelungate. Ideile nu iti vin din intamplare. Inainte de a le pune pe portativ, te macina aceste idei in minte . Bineinteles experienta acumulata timp de o viata isi spune cuvantul. Dar primii pasi ai procesului de creatie sunt un chin. Chinul prealabil este foarte lung. Gasirea ideilor este un lucru minunat pentru ca ai senzatia ca ti-a pus Dumnezeu mana in cap si ai o revelatie.

Pasul urmator este din nou un chin pentru ca trebuie sa gasesti o solutie pentru a pune in practica ideile. Este o munca foarte importanta care atunci cand reuseste este datatoare de alte noi bucurii si impliniri.

I.S. – Este dificil sa lucrati cu atat de multi oameni? Cand este vorba de o orchestra trebuie sa existe o oarecare armonie intre membrii sai.

V.C. – Eu compun, realizez toate orchestratiile si apoi dirijez. Asta inseamna ca nu las nimic la voia intamplarii.

I.S. – Sunteti prezent in fiecare moment al creatiei, banuiesc ca este foarte important pentru a va asigura ca ideile vor fi puse in practica asa cum le-ati imaginat si gandit.

V.C. – Exista compozitori care dupa ce creaza lasa partea a doua a spectacolului pe mana altor specialisti. Am incercat la inceput sa las pe mana altor colegi partea de dirijat insa eram mereu nefericit pentru ca stateam sa privesc neputincios partea aceea a spectacolului si eram nemultumit de rezultat. Il bateam la cap pe dirijor pentru ca nu iesea asa cum imi doream. In final am decis sa imi asum si acea parte a spectacolului. Stabileam astfel o urma a ce mi-am dorit eu sa iasa mergand pana la capat cu lucrarea de data asta in pozitia de dirijor. Astfel cei care isi doreau sa reia piesele mele puteau sa se lase ghidati de urma pe care o lasam chiar eu din momentul spectacolului. Exista macar viziunea originala pe care am dus-o la bun sfarsit.

I.S. – Care sunt momentele cheie care au avut o importanta capitala in constructia celui care sunteti astazi in afara de intalnirea cu Nadia Boulanger?

V.C. – Din punct de vedere profesional, in afara de concerte… eu mi-am dorit mereu sa ajung la compozitie de fapt. Concertele ca violonist au durat cat timp am avut nevoie sa ma pun pe picioare. Pentru ca eu initial eram violonist m-am lasat ajutat de aceasta aptitudine pentru a ma ajuta financiar si pentru a putea continua sa invat in domeniul compozitiei la care voiam defapt sa ajung.

I.S. – Cat a durat acest drum intre studii si activitatea de violonist?

V.C. – Nu pot sa va spun exact. A durat vreo cinci ani dupa care am mai continuat un timp activitatea de violonist. Eu am ajuns in Franta in 1962 iar prima muzica de film pe care am semnat-o a fost in 1969. Intre timp printre altii l-am cunoscut pe Michel Legrand. Adica mai intai tata l-a cunoscut la un concert la Moscova unde venise impreuna cu orchestra lui. Tata l-a intalnit atunci cand lucra impreuna cu orchestra Electrecord si pentru mine era un vis sa-l intalnesc pe Michel Legrand. Il apreciam enorm ca si compozitor de muzica de Jazz. Dupa un an am ajuns la Paris si mi-am dorit sa-l cunosc insa mi-a fost imposibil desi am icercat prin diverse cunostinte sa ajung la el.

Intr-o zi am vazut un afis in care era anuntat un concert de-al lui. Si m-am decis sa merg cu tata la concertul lui Legrand. Dupa concert ne-am dus in culise si l-am abordat. Dupa vreo luna am luat legatura cu el si in sfarsit dupa alte doua luni am reusit sa ma intalnesc cu el si sa discutam. Adica lucrurile nu se fac de azi pe maine. Dureaza foarte mult timp si trebuie sa ai rabdare si sa fii pregatit sa astepti cat este nevoie pentru a obtine ceea ce iti doresti. In sfarsit, dupa cateva luni m-a primit. Nu este o critica, pur si simplu aceasta este realitatea. Oamenii nu sunt la dispozitia ta decat daca ei au nevoie de tine. Daca ai tu nevoie de ei este dificil sa iei legatura pentru ca aici sunt o multime de obstacole, sunt impresarii de exemplu.

I.S. – Intalnirea a fost pe masura asteptarilor dumneavoastra atunci cand in final ati reusit sa discutati cu el?

V.C. – Bineinteles. A apreciat ceea ce i-am prezentat. Lucrurile nu s-au petrecut imediat. A fost un prim contact care ne-a permis sa ne reintalnim din cand in cand. Mi-a spus sa-l sun cand voi fi intre turnee. A fost o intalnire calduroasa care a deschis o relatie care a durat luni de zile. Il sunam din cand in cand pana in ziua in care mi-a propus sa scriu muzica pentru un concert pe care il avea la Alhambra. Avea un concert pentru un teatru foarte important care nu mai exista acum. Si mi-a propus sa scriu trei piese pentru un spectacol ca sa ma incerce cu aceasta ocazie. Am scris aceste piese care au fost cantate si au placut foarte mult. La o luna jumate dupa acest concert mi-a propus sa devin asistentul lui intrucat avea foarte multe concerte in Franta si in Germania.

I.S.- V-a trecut prin mai multe incercari pana sa va primeasca sub aripa sa ocrotitoare…

V.C. – Era o cale pe care trebuia sa o urmez pentru a ajunge in mediul lui. Am fost asistentul lui timp de sase ani si m-a introdus in lumea muzicii de film de care eram strain pentru ca acest domeniu nu ma interesa in mod deosebit in tinerete.

I.S. – Intalnirea cu Michel Legrand a insemnat primul pas spre muzica de film pentru care va cunoastem azi…

V.C. – In viata exista intotdeauna doua drumuri, unul spre stanga si unul spre dreapta. In momentul in care ai ales unul dintre ele, nu poti sa faci decat presupuneri in ceea ce priveste ce ar fi putut fi cel pe care nu l-ai ales.

I.S. – Nu poti decat sa speri ca ai facut alegerea buna si sa te multumesti cu rezultatele pe care le obtii din aceasta alegere. Care dintre filmele pentru care ati compus muzica va este mai aproape de suflet?

V.C. – Este greu sa spun asta. In orice caz primul film pentru care am scris muzica este Alexandre le Bienheureux cu Philippe Noiret si Marlene Jobert, un film formidabil. Acest lucru se intampla in 1969.

I.S. – Cum de ati ajuns sa compuneti muzica pentru ecranizarile romanelor lui Marcel Pagnol?

V.C. – Primul film pentru care am scris muzica era in regia lui Yves Robert care inca din perioada aceea dorea sa realizeze ecranizarile romanelor lui Marcel Pagnol si mi-a vorbit despre dorinta sa. Problema era insa ca nu avea drepturile de autor. Atunci s-a dus la Marcel Pagnol care inca traia la vremea aceea si care i-a spus ca nu se pot adapta aceste romane la cinema, este o cronica mai mult decat o poveste. Nu exista subiect si nici dramaturgie, povestea este simpla nu se intampla nimic. Plecam in vacanta si revenim din vacanta si atat. „Crezi ca daca era posibil nu as fi facut eu insami cate un film dupa romane?”

Pagnol era un cineast si totusi nu reusise sa realizeze un film dupa romanele sale. Asa ca nu i-a dat aprobarea sa realizeze aceste filme. Eu am continuat sa colaborez cu Yves Robert pentru ca eu am facut muzica tuturor filmelor lui : „Le Grand Blond avec une chaussure noire”, „Un elephant ca trompe enormement”… A devenit o colaborare de lunga durata, pe viata, fara tradare si fara intreruperi. Insa Robert a pastrat mereu dorinta de a ecraniza romanele lui Pagnol a carui permisiune nu reusise sa o obtina pana la moartea sa. La un moment dat Pagnol m-a contactat personal impreuna cu nevasta lui si mi-a cerut sa ii trimit muzica mea pentru ca ii placea foarte mult. I-am trimis discurile mele. Deci dupa moartea lui Pagnol, Yves Robert a inceput din nou demersurile pentru a obtine dreptul de a realiza filmele. In final a obtinut drepturile de la doamna Jacqueline Pagnol sotia autorului, fiind sustinut de directorul de la Gaumont care era un prieten apropiat al familiei Pagnol. Asa se face ca filmele „La Gloire de mon Pere” si „Le Chateau de ma Mere” au fost realizate la inceputul anilor 1990.

I.S. – Consider ca mare parte a sarmului unui film este legat de muzica. Muzica este biletul de avion catre poveste. Din acest motiv am urmarit mereu sa aflu cine a scris muzica filmului care m-a impresionat. Unul dintre aceste filme de care imi aduc aminte cu placere este „ Fata lui Mistral”. Si nu mare mi-a fost surpriza sa descopar ca si muzica acestui film a fost scrisa tot de Vladimir Cosma. De acelasi Vladimir Cosma care a compus si muzica filmelor a caror linie melodica m-a acompaniat de nenumarate ori. Iar eu m-am lasat purtata de ritmul incantator al pieselor semnate de dumneavoastra si in final m-am abandonat lor pentru ca am inteles ca rezonau in intregime cu sensibilitatea mea de ascultator, fara sa fiu specialist.

V.C.- Nu imi pot da seama cat de bine ma cunoaste publicul romanesc. Ati avut acces la filmele acestea?

I.S. – Desigur eu sunt dovada vie ca acest lucru s-a intamplat si inca se intampla. Si nu pot vorbi decat despre mine insa ma bucur enorm sa vad numele dumneavoastra pe ecran. Ati dus pana la urma un pic din spiritul romanesc mai departe si ati fost apreciat pentru asta.

V.C.- Un pic mai mult as spune deoarece piesele mele sunt inspirate din folclorul romanesc.

Primul meu succes mare in muzica a fost muzica de film a Marelui Blond cu Pierre Richard. Amprenta romaneasca este clara. Am folosit un nai care era marturie vie a inspiratiei de origina romaneasca.

Acum ma chiama directorul filarmonicii romane pentru a sustine un concert in Romania si nu imi dau seama daca romanii cunosc muzica mea.

I.S. – Romanii au pastrat legaturile traditionale cu cultura franceza. Asta inseamna implicit ca si filmele franceze sunt apreciate de o mare parte a publicului care se intinde pe mai multe generatii. Este imposibil ca cinefilii romani sa nu va cunoasca opera. Si imi place sa cred ca Romania urmareste parcursul romanilor care au plecat in afara granitelor si care au reusit. Faptul ca ati fost contactat este dovada vie ca sunteti cunoscut, apreciat si dorit in Romania.

I.S. – V-as ruga sa revenim asupra legaturii dumneavoatra cu cele doua ecranizari ale romanelor lui Marcel Pagnol. Care a fost procesul de creatie in ceea ce priveste aceste filme?

V.C- Filmele acestea sunt legate de o anumita epoca adica anii 1920-1930, sunt autobiografice. Si actiunea se desfasoara in Provence aproape de Marsilia. Primele mele doua idei legate de muzica ecranizarilor lui Pagnol, au fost sa nu compun o muzica de inspiratie „marseillaise” de influenta provencale de carte postala si sa nu fie melodii copilaresti pentru ca aceasta era tendinta pentru ca era vorba despre amintirile copilariei lui Pagnol. Am ajuns la Habanera din „La Gloire de mon pere” si apoi la valsul Augustinei din „Le Chateau de ma mere”. Prima idee a fost ceea ce nu trebuie sa fac adica muzica de inspiratie folclorica locala si sa nu fie copilareasca. Trebuie data o universalitate filmului respectiv. Muzica trebuie sa te incite sa visezi si sa iti deschida noi orizonturi. Au urmat cateva luni de tortura mentala in care m-am straduit sa respect aceste doua imperative pe care le-am stabilit si in acelasi timp sa aibe o legatura cu povestea. Habanera pe care am compus-o era inspirata din ritmurile foarte la moda la acea vreme. Muzica din Franta a fost influentata de muzica spaniola. Un exemplu este Boleroul lui Ravel sau „Iberia” lui Debussy. Mi s-a parut mai interesant sa ma inspir din ritmurile iberice decat din cele provencale. Asa am creat habanera care continea totodata si ritmuri romanesti. Este un mod foarte frecvent intalnit in Banat. Melodia a devenit un simbol al zonei, muzica a devenit emblematica pentru Provence. In loc sa fac o habanera clasica am inregistrat niste greieri pe canale diferite si am realizat acompaniamentul care a avut rezultatul final pe care il cunoasteti.

I.S. – Ce simtiti cand astfel de melodii devin emblematice?

Este cea mai mare recompensa pe care o poate primi un compozitor . Cred ca muzica pe care o scriu trebuie sa fie in primul rand pentru ceilalti. Cred ca aceasta este menirea unui compozitor sa scrie pentru publicul sau. Muzica nu o facem pentru noi. Vin adesea tineri la mine care imi spun ca au scris o piesa si ca s-au simtit extraordinar. Eu cred ca muzica este ca si dragostea nu o facem pentru noi. O facem si pentru partenerul nostru. In muzica partenerul este publicul. Nu am crezut niciodata in artistul inchis care compune pentru el si apoi asteapta si reactia publicului. Nu pot concepe acest lucru. In istoria muzicii sunt nenumarati artisti care au compus pentru un anumit public. Bach, Chopin, aveau un public si o comanda si muzica lor avea un destinatar precis.

Sa va povestesc o anecdota… Eram la scoala la Bucuresti si urma sa am un concert. In ziua concertului mi s-a spus ca in sala va fi prezenta si doamna Nitulescu Lupu, cel mai sever si reputat profesor de vioara a timpului. Am prezentat un concerto de Bach si la sfarsitul concertului a venit sa ma cunoasca. Si mi-a zis: tinere ati cantat acest concerto dar in partea a doua a concertului ati inchis ochii. De ce ati inchis ochii? Si i-am spus ca inchideam ochii pentru ca eram transportat de placerea interpretarii piesei. Bach este asa de frumos si de emotionant. Si mi-a raspuns : bine dar cand interpretati nu puteti tine ochii inchisi. Nu puteti vedea arcul si corzile si iata ca a iesit prost. Nu va imaginati ca atunci cand veti fi violonist veti cadea in transa de fiecare data cand veti interpreta concerto-ul lui Bach. Nu dumneavoastra trebuie sa cadeti in transa si publicul care va asculta. Tineti ochii deschisi si fiti atent la corzi!

Atunci am inteles ca scopul nu era sa consider eu ca este frumos ci publicul trebuie sa aprecieze. De atunci am scris si interpretat muzica pentru publicul meu.

Am piese care azi au patru zeci de ani… Nu este inca o eternitate insa este o durata de viata buna pentru ca au supravietuit deja patru decenii.

I.S.- Mai am o ultima intrebare pe care am pastrat-o pentru final. Romania pare sa nu va fi parasit nicidata si nici dumneavoastra nu ati parasit-o pentru ca de fiecare data cand scrieti muzica va intoarceti mereu spre izvoarele de inspiratie romanesti. Spuneti-mi va rog cum se face ca nu v-ati mai intors niciodata in Romania dupa plecarea definitiva in Franta in anii saizeci?

V.C. – Am petrecut in Romania primii doua zeci si doi de ani din viata. Am facut conservatorul acolo. Am muncit asa de mult incat nu am avut timp. Daca ne uitam pe cronologia activitatii mele putem constata ca am lucrat la douasprezece filme pe an in medie. Lucrez de patru zeci de ani fara incetare. Nu mi-am luat niciodata concediu. Am fost mereu aici ca sa lucrez. Mereu sunt angrenat intr-o serie de activitati urgente si raspund solicitarilor urgente mai intai. Al doilea motiv este ca nu prea mai zbor cu avionul. Pentru a pleca spre Romania am nevoie de doua sau trei saptamani incluzand drumul. Am fost in Polonia, Ungaria si Cehoslovacia insa am fost contractat concret si a fost totul organizat bine si serios. Nu am timp sa iau vacanta trei saptamani. Daca vin, vin in cazul in care am un obiectiv clar, un proiect bine definit si precis.

Am plecat in cautarea unui artist si am intalnit in primul rand un om. Intlanirea cu Vladimir Cosma a fost pentru mine o incantare si o placere. A fost o intalnire emotionanta pentru ca am regasit in conversatia noastra la fel de multa sensibilitate ca si in muzica sa care a incantat generatii intregi de admiratori. Ne-am despartit cu convingerea ca vizita lui Vladimir Cosma in Romania se va intampla in curand. Opera sa muzicala este dovada vie ca nu a uitat niciodata tara in care s-a nascut. Au existat in timp, mici manifestari a intentiei de-al invita in tara si de a-i multumi pentru rolul sau de ambasador de onoare al Romaniei, insa pana acum aceste incercari nu s-au materializat. Poate ca in curand, Romania il va recompensa cu aplauze in direct pentru fidelitate si pentru ca a purtat cu mandrie peste hotare spiritul romanesc.

Paris, 13 august 2010

Interview – Vladimir Cosma

Acest articol a fost publicat în Cultura și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *