Parfumul Cotrocenilor de altadata – intalnire cu Barbu Cioculescu.

Acest articol este transcrierea intalnirii mele cu criticul si istoricul literar Barbu Cioculescu. Aceasta intalnire a aparut pe TVR Cultural in 2010 in cadrul serialului pe care l-am realizat: Parfumul Cotrocenilor de altadata.

Imi amintesc mereu cu placere de intalnirea mea cu Barbu Cioculescu din acea zi. Ne-am mai intalnit si cu alte ocazii fiind vecini atata timp, dar si mult dupa ce m-am mutat din Cotroceniul Copilariei mele. Insa in acea zi am avut ocazia sa vorbim mai mult, sa depanam amintiri sis a aflu ce a fost in Cotroceni inainte de a ma naste, in epoca in care Cotroceniul era distins, elegant si armonios.

Ne-am asezat in gradina sa de la poalele Cotrocenilor si amintirile au inceput sa curga… Iata ce am aflat de la domnul Cioculescu in acea zi!

PARTEA I.

Oh locuiesc in Cotroceni de foarte mult timp! Cred ca din 1936 poate chiar 1935. Atunci se construia casa si atunci era gata de locuit. Trebuie sa va spun ca acest cartier nu s-a schimbat asa de mult in timp. Nu a fost asa de invadat de blocuri turn. Debea acum, prin diverse plombe, apar blocuri de birouri. A fost un cartier pasnic. La inceput cartierul Cotroceni a fost un cartier militar. In jurul palatului locuiau generali, colonei, ofiteri care erau aghiotanti care erau in jurul Casei Regale si care si-au facut case pe bulevardul Marinescu si pe cateva alte strazi. In curand aceste strazi au capatat nume de medici dupa ce bulevardul din fata Palatului Cotroceni a capatat numele de bulevardul D. Gheorghe Marinescu, desi repet, inainte aici a fost un cartier de militari. Nu era printre cartierele scumpe, nobile ale orasului, cum erau Parcul Filipescu,  bulevardul Bonaparte, Aleea Alexandru. Nu a fost un cartier de bogatasi insa locuiau oameni de o anumita factura. Aici vis a-vis, locuia generalul Sion care a fost multa vreme aproape de casa regala, mai departe locuia ministrul de razboi. Diferenta intre prezent si trecut este ca inainte locuitorii strazii se cunosteau intre ei. Acolo era un profesor, dincolo un altul… viata in genere in Bucurestiul interbelic era mai usoara decat in anii ce au urmat : anii razboiului, anii comunismului…

Comunismul a scos din case foarte multi oameni, i-au inghesuit si au stricat farmecul orasului. De pilda bulevardul Eroilor Sanitari, era un bulevard strajuit de castani varstnici care isi uneau sus coroanele. Vara treceai pe sub o coroana nesfarsita, parca ai fi fost intr-o catedrala. In 1954 cand a fost acea iarna cu zapezi extraordinare. Atunci zapada a urcat pana in varful copacilor si am mers pe deasupra cum mergea Isus pe ape. Au fost peste zece metri de zapada. Pe atunci strada doctor Turnescu era penultima strada inainte de comuna militari. Era un Cartier cu multe bodegi cu multe crasme cu multe birturi pentru ca oamenii petreceau. Marea placere a oamenilor era sa manance mult si bine incat serile se auzeau taraf de la taraf. Se simtea mirosul de fripturi de la o strada la alta. Pana si in gradina Botanica se facuse un mare restaurant unde seara venea lume mai distinsa: corpul didactic. La un moment dat tot aici in Cotroceni, s-a construit bloc al corpului didactic si aici s-au mutat scriitori, profesori: fiica lui Liviu Rebreanu, Florica Rebreanu cu sotul ei, Ion Minulescu cu coana Claudia si fiica lor Mioara… In acelasi bloc locuia profesorul Horia Dumitrescu, profesorul Marinescu (sub directorul liceului Lazar), generalul Polihron care era specialist in parazi. Era un bloc printre cele mai luxos construite in Bucuresti, cua partamente generos alcatuite, cu holuri largi si luminoase. Locuitorii sai erau colectionari de arta (picturi, icoane, sculpturi), oameni care au trait larg. Ion Minulescu a fost mult timp director general in Ministerul Culturii. Nu mai vorbesc de Rebreanu, director general al teatrelor, director de ziar. Au fost scriitori care aveau o situatie materiala foarte buna in epoca. Ce inseamna sa ai o situatie foarte buna in epoca ? Azi inseamna sa fii foare bogat. Atunci nu era necesar. De pilda Mioara Minulescu primise in dar de la tatal ei un BMW sport care era o masina foarte scumpa, foarte frumoasa si foarte rezistenta cu care se plimba prin tara. Era o exceptie. Rebreanu avea si el un automobil si atunci cand pleca din tara il punea pe piata ca taximetru. Fiind ardelean era mai interesat de latura materiala a vietii decat Minulestii care erau mai artisti. Cartierul un s-a schimbat mult. In genere casele au ramas cam cum erau pe vremuri. Unele au fost lovite de cutremur, au fost sporite antiseismic, iar dupa revolutie au capatat o infatisare noua, au fost cosmeticizate. Astfel cartierul are o fata noua. Sunt alte familii, alti copii… alte generatii. Batranii tineretilor mele au disparut cu totii. In apropiere locuia profesorul Bura, profesor de franceza (macedonean) si era foarte intristat de ceea ce se intampla in comunism. Eu aveam in jur de doua zeci de ani si i-am spus: “ bine dar cel putin dumneavoastra vi-ati trait viata dar noi tinerii ce o san e facem?” nu i-a facut nici-o placere cand i-am zis ca si-a trait viata. Am facut o gafa defapt pentru ca omul incepe sa-si traiasca viata la toate varstele. Nu mi-am dat seama.

Cotroceniul era un Cartier indragit pentru ca atunci cand era canicula, la inceputul bulevardului care a fost bulevardul Carol al II-lea, de-o data se facea racoare. Si mai era ceva: erau vestitele amurguri din Cotroceni. Vestitele apusuri de soare. M.Sadoveanu venea special ca sa priveasca vestitele amurguri din Cotroceni.

In timpul bombardamentelor, noaptea se vedea un mare zid de flacari care se ridica din tot orasul asemeni zidului chinezesc, era un semicerc de foc. Acesta a fost momentul cel mai trist… Si a mai fost apoi timpul nationalizarilor. In acel moment casele au incetat sa mai fie ingrijite si s-au paraginit. Asta se vedea foarte bine intre 1980 pana dupa Revolutie.

Cotroceniul nu a fost un cartier bogat, de miliardari.

Am vorbit de Minulescu, de Rebreanu, ceva mai incolo pe strada Carol Davila locuia Ion Barbu, pe bulevard il vedeam pe Adrian Maniu care locuia pe Sf. Elefterie si mai trecea dinspre biserica Sf. Elefterie, doctorul Voiculescu. Erau si ei tot oameni ai Cotrocenilor. Il vedeam pe doctorul Voiculescu care trecea foarte modest. Tot asa de singuratic era si Adrian Maniu cu niste ochi verzi, foarte patrunzatori si frumosi. Il salutam dar un indrazaneam sa-l acostez. Pe doctorul Voiculescu pe care il intalneam si acasa la   Barbu Slatineanu. Casa frumoasa pe care familia a recapat-o si care a fost multi ani muzeu era o casa construita pe sistemul vechilor case romanesti de chirpici. Asa ca la cutremur s-a plimbat si a ramas intacta. Cred ca tot asa este si acum. Nu pot sa zic ca am asistat la foarte mari schimbari in acest Cartier.

 

 

Nu am spus ca locuiati in acelasi bloc cu Mioara Minulescu. Este un amanunt care nu trebuie scapat. In 1946 am concurat la concursul de poezie al Fundatiilor Regale si era cat pe ce sa-l iau, pana cand cineva a deslipit plicul si a vazut motto-ul. Vazand numele meu a dat pe fata ca imi apartinea manuscrisul. S-au temut sa dea premiul unui Cioculescu si in acel an nu au mai dat premiul pentru poezie deloc. Anul urmator Fundatiile au disparut. Atunci am concurat la premiul Ion Minulescu pe care l-am castigat in 1947. In anul urmator. Evident, am luat premiul doi pentru ca primul loc l-a luat Alexandru Lungu, poetul de mai tarziu care a emigrat in Germania si care s-a prapadit de curand la o varsta  foarte inaintata. Pe atunci era student in anul I sau II la medicina.

 

 

 

 

Dupa primul bombardament asupra capitalei au fost afectate Gradina Botanica si o parte din Gara (triajul). Zgomotele si groaza au fost ingrozitoare pentru ca nu eram obisnuiti cu caderile de covoare de bombe, cu replicile de artilerie anti aeriene. Dupa bombardament conul Minu ( Minulescu) a fost foarte afectat si nu a supravietuit. La doua, trei zile si-a dat sfarsitul. Dupa disparitia sa, de sfantul Ion, Coana Claudia ne invita, pe fostii premianti si pe apropiatii familiei printre care se numara si familia Streinu, Emil Manu ( care era si poet), un diplomat Cuza Hota, care era in mediul Mioarei, sculptorul Han care locuia si el in Cotroceni, pe str. Dr. Capsha. Han avea un atelier de sculptura acolo si i-a facut cateva mici busturi coanei Claudia. Doua dintre ele erau atat de frumoase incat ma intreb daca nu cumva au fost facute si de un om care a iubit-o, de un indragostit. La aceste seri il comemoram. Se citea cate o poezie, mai ales coana Claudia. Mioara a avut buna idee de a dona Muzeului Literaturii apartamentul. Era decorat cu tablouri romanesti exceptionale. Tablourile alese de Minulescu erau de prima mana.

 

O vizita in apartamentul lui Minulescu este o vizita intr-adevar spiritualmente vorbind nutritiva. Pe vremea aceea putea isa aduci din strainatate tot felul de obiecte de arta. Sunt foarte multe astfel de obiecte in casa lor. Cand coana Claudia s-a prapadit… trebuie sa spun ca era si ea o buna poeta, dramaturg si artista plastic. Fantana de pe Pache Protopopescu este facuta de ea si de Vladimir Streinu care iesit din puscarie, un avea niciun venit si toate pietricelele le-au pus ei acolo langa institutul de literatura care a fost daramat cand s-a reconstruit intreaga Cale a Mosilor. Cand s-a prapadit coana Claudia, intr-un mod foarte deosebit, i-a spus Mioarei “ nu stiu ce e cu mine, simt ceva…” Mioara i-a spus “intinde-te in pat” ea i-a spus “da, da” si in acel moment a murit. Intr-o trecere de o secunda, s-a prapadit in sfintenie, o moarte foarte neobisnuita. Lumea nu stie ca ea a colaborat cu multe reviste religioase, era o fiinta foarte religioasa. Si Mioara era artista tot in domeniul artelor plastice, specializata in ceramica. Mioara a fost o doamna a Bucurestilor. O femeie distinsa si frumoasa la toate varstele. Ca si coana Claudia, Mioara era o femeie lipsita de rautate, de invidie, lucruri care micsoreaza un om si care mai cu seama la femei le fac antipatice. Erau oameni fermecatori in ambientul lor si oriunde se duceau. O lume care a fost…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Puia Rebreanu care locuia in apartamentul alaturat avea mari portrete al ei, al lui Rebreanu, al lui Fanny realizate de pictorul Ressu. Erau foarte izbutite dar cam academice. Rebreanu colectionase foarte multe icoane pe sticla. Cartile erau citite si insemnate pe margine. Erau obiecte de lux, vaze, argintarie… Si Fanny si Puia au trait rasfatate. De fiecare data can Rebreanu calatorea le aduce cadouri. Toate aceste cadouri sunt acum expuse intr-o vitrina de la ei din apartament.

 

 

 

 

Locul cel mai inaltat al Cotrocenilor era chiar Palatul unde venea regele Mihai singur, intr-o masina decapotabila si nu era acompaniat nici de bodyguarzi nici de alte masini inainte sau in urma sa. Intra pe poarta linistit cu masina. Pe vremea aceea oamenii circulau incet. Numai in zilele noastre oamenii se grabesc. Ei bine Palatul se vedea foarte bine atat de la balconul Minulestilor cat si cel al Rebrenilor. De acolo se vedea foarte bine si pana departe.

La facultatea de medicina era uniste bufnite. In curte la noi erau paianjani cu cruce mare si le vedeam panza in bataia soarelui cu picaturile de roua. Lucrurile acestea au cam pierit din cauza stricarii aerului. Nu mai exista decat un singur tip de pasari : Mierlele, care rezista si care mai vin prin pomi. Nu mai sunt cinteze… orasul le-a poluat aerul. Era un cartier mai apropiat de natura decat astazi. Maica-mea punea de pilda in curte, carciumaresele care cresteau inalte si regina noptii… Aceasta regina a noptii crestea inalta si pana in toamna tarziu ele se inaltau si se raspandeau si dadeau un parfum extraordinar. In dusmania noptii acest parfum care se ridica era patetic. Era o traire. Precum o traire era si o plimbare pe acest bulevard foarte inverzit si popular de foarte mult tineret ( studenti la medicina). Acum, la ora aceasta cartierul este inundat de automobile. Aici este diferenta, pe atunci treceau doua sau trei masini pe zi. Nu simt un Cotroceni batran. De mine nu vorbesc, dar Cotrocenii sunt un cartier statornic, au ramas cam la aceeasi varsta.

Despre Serban Cioculescu ?

I-a placut acest cartier pentru ca era foarte linistit si era destul de aproape de centru. Cand am sosit in Bucuresti de la Gaesti, viata tatei s-a schimbat destul de putin pentru ca de la Gaesti sosea cu trenul la Bucuresti si isi facea orele la scoala pe urma se ducea la Capsha. Dupa ce am venit in Bucuresti drumul era mai usor. De aici pana in Calea Victoriei se facea cu tramvaiul care er ape Carol Davila. Soseai in zece minute pe Calea Victoriei. Viata de cafenea era foarte intensa pentru ca la Capsha veneau si scriitori si plasticieni, pictori, sculptori, actori, oameni de afaceri, oameni de cultura. Nu se facea politica. Era un schimb de pareri despre viata culturala a Bucurestilor si printre altele erau si cancanuri si barfe. Tata radea de ce se petrecea si zicea ca era “barfa cu sediul la Brasov”. Avea un birou care a ramas neschimbat cu foarte multe carti. Trebuie sa spun ca atunci cand ne-am mutat in Bucuresti, un unchi mai instarit, Ionel Cristoman, ne-a trimis un camion de la fabrica lui  ca sa transporte lucrurile. Si dupa ce a facut transportul l-a intrebat pe sofer si soferul i-a spus : n-aveti nici-o grija, am transportat libraria. A crezut ca a mutat o librarie pentru ca cele mai multe lucruri erau carti. Avea o biblioteca foate mare, un birou vast cu multe sertare…

Nu era departe nici Academia unde petrecea foarte multe ore. A dus o viata lipsita de patimi pentru ca a fost un om fara rautate. Era un om rau numai in critica si in istorie literara. Adica numai in acele pagini in care dadea pe fata o impostura artística. In relatiile cu oamenii nu cunostea invidia, ambitia. Era un om sufleteste foarte bun si cu lacrima usoara. Lasand la o parte ca avea si un farmec  omenesc extraordinar cu care ii seducea imediat pe cei din jurul sau. Avea o conversatie foarte elevata. Era un om foarte cult, un profesor de fapt. Pe vremea dintre cele doua razboaie, profesorii erau foarte respectati. Erau salariati ca lumea, foarte seriosi, foarte buni in meseria lor. Elevii ii respectau si in societate a fi profesor, magistrat, era o situatie de excelente. Nu ma mai refer la medici care au avut mereu un statut important in societate. Sunt anumite valori care s-au pierdut. Categoria asta a profesorilor si-a pierdut lustrul. E adevarat ca aveam si profesori de care radeam, care aveau ticuri, aveau cusururi omenesti. Toate dar pana la un punct. In niciun caz in clasa nu ne-ar fi permis sa le sabotam orele. Serban Cioculescu a fost intai de toate un profesor. Un profesor intai iubit de elevi si apoi de studenti si asta pentru ca se daruia, preda cu placere. Nu era un belfer. Tin minte diverse imprejurari. De pilda la Gaesti, erau elevi de la tara care invatau foarte greu limba franceza, si erau prima generatie de intelectuali, si dadeau teze. Unul dintre ei a scris pe teza : atata stiu, atata scriu, mai departe scrie in carte. Dute teza sanatoasa si adu-mi nota frumoasa. Profesorul a venit indignat de gestul elevului pe care l-a luat drept jignire. Tata era director in scoala. Era o naivitate, baiatul vruse sa-l castige si tata i-a luat apararea. Era un profesor intr-un liceu care a prins un elev fumand. Comisia a dezbatut ce pedeapsa sa ii dea, unul a zis o saptamana, altul o luna, altul tot anul si au ajuns la profesorul Fortu care a fost intrebat ce pedeapsa sa ii dea si a zis: capitala! Adica sa-l decapitam!  Asa erau profesorii pe atunci.

Fiecare om considera vremea tineretilor lui ca fiind mai fericita decat vremea pe care o traieste la batranete. Mereu se vorbeste de ce bine era inainte. Totul este relativ. Atunci cand unora le era bine altora le era rau. Sunt destul de sceptic in aceasta privinta. Copiii sunt mereu aparati. Ei nu trebuie sa simta necazurile familiei.
Amurgurile au ramas aceleasi, perechile indragostite sunt aceleasi… Cotroceniul este si el neschimbat, pentru mine. Omenirea se repeta. In afara de perioada comunista si noi ne distram, mergeam la baluri… Au fost si momente grele dar am trait intr-o lume ocrotita. De exemplu cand eram tanar am putut primi o bicicleta. Desigur erau si unii care mergeau cu masina dar totul este relativ. As minti sa spun ca totul a fost minunat si apoi totul s-a stricat si totul s-a pierdut. Propun tuturor acest exercitiu de relativizare.

Cotroceniul avea totusi un farmec aparte in copilaria mea. Eu cred, spre deosebire de interlocutorul meu, ca acest minunat Cartier al copilariei mele, s-a schimbat foarte mult. Bulevardul Marinescu a fost asfaltat, pe vremuri era piatra cubica si nu circulau autoturismele si cu atat mai putin autobuzele si masinile de mare tonaj. In loc de mirosul tipator de gaze de esapament, miroseau trandafirii, glicina si regina noptii. Spre seara o briza placuta de racoare si brad acoperea intregul Cartier unde domnea linistea. Am trait multi ani la poalele Cotrocenilor. A fost si ramane imparatia copilariei mele pe care o iau si o port cu mine pana la sfarsit. Acolo am trait impreuna cu bunicii mei, acolo am fost fericita. Poate ca la scara mai mare aceste modificari care au avut loc in cartierul copilariei mele, sunt absolut nesemnificative. Insa pentru cei care au trait anii copilairiei si ai adolescentei in ritm de Cotroceni, tot ce a urmat incet dupa 1989 si mai rapid la inceputul anilor 2000… au fost inceputul sfarsitului Cotroceniului pe care l-am cunoscut.  In Cotroceniul de azi, se parcheaza jurnalisti la colt de strada, in fata vilei care i-a apartinut Printului Nicolae. Tot in cartier si la acelasi colt se poarta batai intre sofer, cu bate de cauciuc si de lemn, se scuipa, se imbrancesc si se injura. Tot pe acolo sunt daramate case vechi, sterse de pe fata pamantului si se construiesc vile cu lift si termopane. Spatiile verzi nu mai sunt ingrijite, luminile de pe strada nu se mai aprind. Bulevardul Eroilor Sanitari nu mai este luminat decat de Facultatea de Medicina. Sunt gropi, iar magazinele mici, bacaniile, cofetariile au disparut… Nu pot sa cred ca un om care a trait sase decenii in acest cartier nu a simtit si el poate si mai mult ca mine aceste schimbari. Totusi Barbu Cioculescu pare sa se fi impacat cu trecerea anilor si cu schimbarile aferente epocilor. Poate ca intr-o zi voi avea si eu un strop din intelepciunea sa si voi privi altfel cartierul meu de odinioara.

Sfarsitul primei parti.

Acest articol a fost publicat în Cultura și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *