Perifericii suferintei…

 

thinker

 

 

 

Privesc la cerul cenusiu pe care zac norii indecisi ai unei potentiale furtuni si recunosc in natura starea omenirii. Oare ce se ascunde dincolo de acesti nori apasatori dar deosebit de usori?

Este posibil sa se afle indoielile nemarturisite, glasurile sufocate, suferintele tacute ale fiecaruia dintre noi. Si… ma intreb de cand nu am mai fost sinceri unii cu altii, dar mai ales de cand nu am mai fost sinceri cu noi insine. De exemplu de cat timp nu ne-am mai spus ce se afla dincolo de durerea noastra de cap -aproape acuta- sau dincolo de greata latenta ? Oare sub cate straturi de emotii se afla adevarul care ne macina, tacut, incercand sa erupa ? Si apoi ? Ce urmeaza ? Unde incepe vindecarea  si cat timp trebuie sa treaca peste noi pana sa ne vindecam ?

La un moment dat, pe drumul meu academic am invatat ca libertatea mea se termina acolo unde incepe cea a celuilalt insa nimeni nu ne-a invatat unde se termina suferinta… unde si cand incepe vindecarea.

Ce este ciudat este ca nimeni nu vorbeste de vindecare… sau prea putini… undeva, intr-un colt, subversivi – ca si cand este o rusine sa vorbim despre ce ne doare si cum putem sa ne vindecam-. Tind sa cred ca majoritatea nu-si doreste vindecare, sau poate o ignora intrucat nimeni nu ne-a invatat ca se poate trai si altfel. Lumea a inceput sa se destepte atunci cand fiecare individ s-a trezit intr.-o situatie la limita suportabilitatii. La televizor se vorbeste in continuare de lucruri « grave » cu – in mod ironic- o usurinta aproape amuzanta daca nu ar fi dezgustator de trista. Pe micul ecran se vorbeste despre “tara”, “patrie” si “popor”, despre “o buba” colectiva care va erupe si ea in curand. Oare nu cumva “tesutul colectiv”s-a sfasiat deja, fara sa ne dam seama? Si cum am putea noi sa realizam ce se intampla daca suntem in permanenta “hipnotizati”?

Inca exista umanitate. O descopar in vanzatoarea de la magazinul din colt, o vad in vecina  de pe strada alaturata, o simt in farmacista care nu stie ce sa imi mai dea atunci cand nu ma simt bine. Da… acesti oameni imi dau speranta pe care paream sa nu o mai gasesc nicaieri. Fara sa stie, ei ma determina sa vreau sa mai colind pentru a ma ciocni in continuare de Oameni.

Roboti sunt peste tot. Nu prea avem ce sa ne spunem. Prapastia dintre noi a devenit prea adanca. Poate ca mi-e pur si simplu dor.

Umanitate gasesc si intr-un artist al cinematografiei internationale, care vine sa ma vada de fiecare data cand este in Romania. Oare cum poate el sa traiasca fara fite si pretentii cand “nimicii” care se vad “uriasi” in oglinda, par sa nu poata trai fara bang-uri si brizbrizuri, fara farul indreptat mereu spre ei?

Cred ca pot sa va spun un secret: oamenii care merita cunoscuti nu se afla mereu in lumina reflectoarelor. Adesea se afla doar sub lumina soarelui. Ei isi continua viata, isi urmeaza menirea si din cand in cand reapar in atentia publicului pentru o clipa.

Care sunt valorile adevarate? Ce alegem sa apreciem mai mult? Trebuie macar sa va intrebati, intrucat, copiii de azi vor mosteni maine, valorile pe care le sustinem. Nu ii doresc niciunui copil sa pretuiasca mai mult un telefon mobil decat o conversatie cu un prieten. Nu ii doresc acelui copil nici sa pretuiasca mai mult o masina decat o relatie de suflet. Cu siguranta, nu ii doresc, sa viseze bani in loc de dragoste, armonie si pace.

Daca generatia noastra se afla la periferia suferintei, atunci, este posibil ca in mainile noastre sa stea haturile care determina unde ne indreptam si unde ii ducem cu noi pe cei dragi.

Acest articol a fost publicat în Educatie, Idei. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *