Suspectatul de proza si pufosul literat

 N.B.  Titlu cf. Dan C. Mihailescu

Tandemul literar Angelo Mitchevici si Ioan Stanomir, rezista “timpului” si s-a reunit azi, la libraria Carturesti (Verona) in compania celui de-al treilea muschetar Ion Manolescu ( cf. “O lume disparuta” pe care au scris-o toti trei impreuna cu marele absent Paul Cernat), Daniel Cristea Enache si deja celebru Dan C. Mihailescu.

Atmosfera torida din mica incapere a librariei nu a impiedicat publicul sa-i reziste cu stoicism, de dragul artei si al literaturii. Desi cele doua volume lansate nu au in comun decat prietenia celor doi autori, lansarea a fost o gura de aer curat in poluata capitala a Romaniei din 2014… Poluata de politica, de neajunsuri si de “neam” care nu-si mai recunoaste fratii si trece strada, intorcand capul in cealalta parte ( metaforic vorbind, desigur). Aer curat… pentru ca e placut sa-ti regasesti fratii literati care nu au mereu habar de rudele lor mai tinere sau mai putin publice si care cu siguranta nu stiu ce placere este sa-ti revezi “familia” literata macar de la distanta, fie ea mica sau mare.

Iata scena, uite personajele si in sfarsit actiunea care trebuie disecata pentru absenteistii (ne)-motivati.

Cei trei frati literari din volumul “O lume pierduta”, o veritabila bijuterie a ultimilor ani de literatura tanara, au sarbatorit reuniunea printr-o dubla lansare de carte “Caragiale după Caragiale”, de Angelo Mitchievici, şi “Camera obscură”, de Ioan Stanomir. Daca volumul lui Angelo Mitchievici este oarecum auto-prezentat de titlul sau, cel al lui Ioan Stanomir ne cucereste usor curiozitatea prin misterul sau.
Evident surpriza cea mai mare a fost volumul celui de-al doilea autor din mai multe motive: in primul rand intrucat nimeni nu se asteapta , cel putin dupa titlu, sa descopere continutul cartii legat de benzile desenate, apoi pentru ca publicul nu se astepta ca fauritorul unei carti cu un astfel de subiect sa fie Ioan Stanomir, in fine (pentru cei mai apropiati) ca Ioan Stanomir s-a decis sa intoarca foaia si sa-si schimbe orientarea literara spre un astfel de subiect, desi era o pasiune veche. Iata ca miracolul s-a produs sub forma unei carti… evident!

Atunci cand auzim de camera obscura ne gandim mai intai la fotografie, la developarea pozelor si la izolarea filmului cat se poate de departe de lumina care i-ar putea fi fatala. Ei bine « Camera obscura » trateaza un subiect mai putin legat de fotografie cat de imagine si de cuvinte ( componentele esentiale ale benzilor desenate). Una dintre surprizele despre care vorbeam era ca seriosul profesor Stanomir, « tata-mama » al Constitutiei ( asa cum a fost prezentat de Dan C. Mihailescu) este defapt un om, care a inteles ca pentru a trai bine, in armonie cu lumea dar si cu propria sa existenta, nu trebuie sa-si uite niciodata marile sale iubiri si sa fie cinstit cu el insusi in legatura cu emotiile si sentimentele sale. Una dintre acestea este dragostea sa pentru benzile desenate. Iar ultimul volum scris de el este o relectura subiectiva dar si o confidenta care « risca » sa-l lege profund si iremediabil de sufletele cititorilor adulti- (inca) copii.

Dupa nenumaratele volume despre subiecte serioase, Ioan Stanomir mi-a promis cu ceva ani in urma, pe strazile Bucurestiului vechi, ca va incerca sa scrie si altceva, marturisind ca simte nevoia sa schimbe ceva in viziunea despre literatura, in experienta sa de viata si in relatia pe care o are cu lumea profesionala. Cel putin asa l-am inteles eu si vad ca s-a tinut de cuvant. Mi-a fost clar de la inceput ca era vorba de un proiect literar dar nu stiam catre ce orizonturi il va duce acesta.

Suspectat de proza, de catre criticul literar Dan C. Mihailescu, Ioan Stanomir a recunoscut ca dincolo de interesul sau pentru benzile desenate, se afla amintiri si amprenta lor asupra universului sau de copil si mai apoi de adult.

Melancolia dulce-amara moldoveneasca, mostenita de la radacinile mustoase ale pamantului arid romanesc dar si de la profundul sau atasament fata de familie si in special de buncii materni se citeste in fiecare strop de proza scrisa de el, pe care am citit-o ( fie ca este vorba despre volumul despre Ionel Teodoreanu, “O lume disparuta” ( favorita mea) sau chiar si acest volum despre una dintre pasiunile sale marturisite: benzile desenate). Totul se leaga armonios si dupa o prietenie de mai bine de un deceniu, enigmaticul meu prieten, Ionut, inca continua sa-si pastreze misterul ( condiment esential intr-o relatie, de prietenie, intelectuala, sau de oricare alt gen cu tenta personala). Zambesc, si il aplaud singura in tacere dar si in vazul lumii, pentru tenacitatea sa, care-l determina sa fie unic intr-o lume de oameni care prefera sa urmeze decat sa conduca, originalitatea, atunci cand ceilalti prefera sa imite, tandretea, dedicatia si fidelitatea ( sentimente iesite din vocabularul contemporan), jucaus in taina dar integru si serios in orice moment.

Subiectul: “Camera obscura” este un titlu cu tot atata mister ca si scriitorul volumului. Camera obscura poate fi interpretata si ca acel colt din amintirea noastra pe care ni-l permitem sa-l vizitam doar uneori, atunci cand ni se face dor de trecut si de copilarie; ea poate fi si incaperea in care scriitorul se ascunde pentru un timp pentru a-si pune in ordine gandurile, pentru a le transpune apoi pe coala virgina; sau locul in care developam miliardele de poze ale vietii noastre incercand sa le sortam si sa le categorisim pentru a extrage mustul acela cu iz moldovenesc al legaturii dintre radacinile puternice si prezentul nesigur.

Consider ca pentru a putea intelege o opera literara, ne trebuie mai mult decat o simpla lectura. Avem nevoie si de o buna intelegere a autorului care i-a dat nastere. Pentru mine, nu este o intamplare ca Ioan Stanomir sa-si fi deschis orizonturile intorcandu-se catre adevaratele sale pasiuni, imbinand, gratie experientei sale, cunostintele literare cu primele sale iubiri ( fie ele si inanimate). Sunt elemente “profund personale” ( dupa cum a marturisit la lansarea acestei carti), care raman la locul lor de taina in camera obscura, in timp ce altele, tot atat de intime si de profunde nu mai incap in obscuritate si cauta sa-si faca loc catre suprafata si catre lume prin intermediul mestesugului literar dobandit multi ani mai tarziu.

Daca aveti curiozitatea de a descifra itele unui fragment din misteriosul autor al “Camerei obscure” sau pur si simplu sa descoperiti legaturile dintre literatura clasica si benzile desenate sau poate pur si simplu sa aflati de ce, un om de litere si-ar da silinta sa scrie o astfel de carte… ei bine stiti ce aveti de facut!

 

“Caragiale după Caragiale”, de Angelo Mitchievici este o alta poveste. Nu stiu inca nimic despre acest volum desi l-am ascultat cu atentie pe maestrul Dan C. Mihailescu care desi, intr-o verva de zile mari, cu un umor aproape straniu, fata de imaginea publica pe care si-a creat-o in anii sai de glorie la televiziune, nu a reusit sa ma lamureasca daca a citit cartea domnului Mitchievici, si ce contine aceasta. Stim doar, conform impresionantului C.V. al autorului ca este o promisiune de calitate. Mai stim conform personalitatii sale ca volumul este o promisiune de bun simt, arta literara si seriozitate. Laudele primite de autor din partea criticului literar Dan C. Mihailescu au fost numeroase si vin sa sustina convingerile mele exprimate mai sus, insa cartea de referinta care a stat la baza prezentarii autorului volumului (proaspat lansat)  “Caragiale după Caragiale”, este cu totul alta: minunata radiografie a societatii in care a crescut la care a fost co-autor alaturi de prietenii sai Ioan Stanomir, Ion Manolescu si Paul Cernat : “O lume disparuta”. Toate bune si frumoase insa nu am aflat de unde vine nevoia autorului de a scrie o carte despre Caragiale, ce aduce ea nou, si de ce era important ca acest volum sa fie scris si publicat… poate ma voi lamuri citind cartea sau poate voi afla mai tarziu. Se spune ca pisica a fost omorata de curiozitate… dar se mai spune si ca in viata trebuie sa fii curios pentru a invata : « ca doar nu vine nimeni sa-ti hraneasca mintea cu o lingurita si nici punand cartea sub perna ».

Dupa cum am zis la inceput: o lansare torida ( la propriu), cu discursuri inegale si asimetrice, cu doua volume fenomen ( avand in vedere ca nu prea se mai publica tineri autori romani si talentati pe deasupra). Acum nu vreau sa speculez in defavoarea autorilor emitand ideea ca poate ei nu mai sunt asa de “tineri” incat sa fie considerati neglijabili de editurile romanesti… Ar fi urat din partea editurilor sa ii scoata la pensie pe acesti doi deosebiti care mai sunt si educati si fini pe deasupra! Imi exprim pe aceasta cale admiratia fata de lucrarile lor literare si de parcursul lor intelectual si bucuria ca editurile romanesti au inceput sa publice din nou astfel de volume.

 

Indraznesc sa ghicesc ca motivul unei carti despre Caragiale este legat de « Caragiale le mal compris » ( cel prost inteles), revazut prin prisma mintii luminate a tanarului autor. Poate ca autorul a simtit nevoia sa-l repuna pe Caragiale la locul sau de cinste dupa ce de multi ani incoace, este citat aiurea, in orice loc, moment si situatie. Sau poate Angelo Mitchievici, specialist in domeniul literar, si-a dorit sa ne reintroduca in lumea lui Caragiale asa cum era el cunoscut dupa ce era in intregime citit nu aflat « de bouche a oreille », prin telefonul fara fir al cititorilor de « almanahe ». In fine ar mai fi si posibila dorinta de a desfoi ilustra personalitate a lui Caragiale si opera sa, ca pe un boboc de ceai de iasomie…

  • Acest articol a fost publicat în Cultura. Salvează legătura permanentă.

    Comentariile nu sunt permise.