Louis de Funès- trente années déjà !

Publicat în aprilie 20, 2013 de Ilinca

 

Louis de Funes

Ne Louis Germain David de Funès de Galarza, 31 juillet 1914 à Courbevoie (Hauts-de-Seine)- 27 janvier 1983 à Nantes (Loire- Atlantique).

Acteur, comédien français, ayant joué dans plus de cent quarante films, les plus connus de la cinématographie française. Il était le champion incontesté du box-office français des années 1960-1970 avec plus de cent cinquante millions de spectateurs dans les salles (selon une source citée par sa page française de Wikipédia). Nous pouvons citer « Le Gendarme a Saint Tropez », « La Grande Vadrouille », « Oscar », « La Folie des Grandeurs », « Les aventures du Rabbi Jacob », « Fantômas », « Le Grand restaurant », et bien d’autres. Une des adaptations qu’il a lui-même réalisé a été le film « L’Avare » d’après la célèbre pièce de Molière (en 1980).

 

 

 

louisdefunès

 

Très doué comme acteur, il avait la fièvre et l’émotion de cet art qui lui animait l’entière vie. Des un très jeune âge, ceux qui l’entouraient se sont rendu compte que le jeune Louis ne s’arrêterait de son effervescence (qui ennuyait ses professeurs) qu’une seule fois et malgré sa volonté.



Il fut renvoyé a plusieurs reprises des écoles ou il était élève, mais cela ne l’a pas empêché d’atteindre son vrai potentiel et d’être le chouchou de tous les spectateurs français qui l’ont adore et qui ont transmis leur amour pour de Funès, génération après génération.

Je suis née cinq jours avant son décès et pourtant j’aime de Funès comme s’il m’était ami fidèle depuis toujours. Son art résiste dans le temps et est toujours compris et apprécié même si les nouvelles générations ont connu des mutations très importantes dans le domaine de la cinématographie. De Funès reste, vert, jeune, inchangé et toujours à la mode.

A travers le temps, même après sa disparition, il arrive à nous surprendre avec ses multiples talents. En effet, peu d’admirateurs savent de Louis de Funès qu’il jouait au piano et qu’il avait une oreille très bonne pour la musique.

POUR LA PETITE HISTOIRE

De sa première femme il eut un fils, après leur séparation il se remaria avec la nièce de Maupassant et hérita le Château de Clermont (Loire Atlantique), sa dernière résidence, ou il cultivait des rosiers. L’une de ces magnifiques espèces  cultivées par de Funès, porte son nom.

 

 

 Chateau Clermont_1

 

 

Les problèmes financiers de sa famille l’ont marqué à vie. La petite histoire raconte qu’il payait ses taxis avec des chèques en espérant que sa signature, grâce à sa valeur symbolique, empêcherait le chauffeur d’encaisser la somme due. Je ne sais pas si c’était de l’avarice ou tout simplement un test que les chauffeurs du temps n’ont tout simplement pas passe. Mais cette signature vaudrait de l’or de nos jours.

louis-de-funes-

 

 

 

DUOS CELEBRES

Louis de Funès a fait partie de duos célèbres avec Michel Galabru, Coluche et Bourvil. Ce fut un temps très fertile pour le cinéma français et un bonheur pour tous ceux qui ont grandi avec de Funès qui a voyagé dans de nombreux pays grâce à ses films que nous connaissons mieux grâce à lui que grâce à leurs réalisateurs.

UNE GENERATION DE VISIONNAIRES

« La Grande Vadrouille » de 1966, réalisé par Gérard Oury a été le film avec de Funès le plus visionné. Gérard Oury eut la génialité de rassembler dans ses créations des noms qui ont fait carrière, il faut croire qu’il avait lui aussi du génie et pas un seul AS sous la manche ( Oury, de Funès et Cosma = un ENORME Rabbi Jacob[1], immortel et inoubliable[2]) Un autre réalisateur qui distribua de Funès très souvent était Jean Girault que nous connaissons grâce à la série de films consacrée au célèbre Gendarme que de Funès interprétait si bien.

Louis de Funès fut un comédien par excellence et il réclamait beaucoup de liberté dans l’interprétation car selon lui, le comédien est un auteur, un créateur. Derrière cette affirmation se cache aussi un conseil que les jeunes acteurs devraient suivre.

LouisLouisdefunes

 

 

 

EXCELLENCE RECOMPENSEE SURTOUT PAR LE PUBLIC

Il a été prouvé scientifiquement qu’on ne peut pas regarder un film avec Louis de Funès et ne pas rire.

La performance artistique de Louis de Funès, n’a reçu que très peu de prix, pour la plupart honorifiques. En 1980 il reçoit un César d’honneur, presqu’une décennie après avoir été nommé Chevalier de l’Ordre National de la Légion d’honneur en 1973.



Cette année nous commémorons trente ans depuis la disparition de l’acteur à quarante expressions faciales par minute.

Un homme effervescent, un artiste irrépétible, de Funès s’est livré corps et âme au métier le plus beau du monde. En 1983, le cinéma français perdait LE COMMEDIEN par excellence auquel les manuels de cinéma devraient consacrer une place essentielle en vertu de son talent et de son expressivité. Son cœur à cédé, il avait épuisé toute sa flamme vitale en se consommant sans répit pour offrir à son public le meilleur de soi.

Trente années après, nous confirmons avoir reçu son legs et l’aimer toujours autant.

 louis-de-funes


[1] Les aventures du Rabbi Jacob- 1973

[2] Gerard Oury, Louis de Funes et Vladimir Cosma… un trio sans failles je dirai d’apres le film qui resulte.

Publicat în Cultura, Espace Francophone | Etichete , , , , | Comentariile sunt închise pentru Louis de Funès- trente années déjà !

Une rencontre avec LA MUSIQUE: Vladimir Cosma au coeur de l’histoire.

Publicat în aprilie 18, 2013 de Ilinca

 

 

J’ai fait connaissance avec la musique de Vladimir Cosma à travers les films. J’ai appris à le connaitre et à le reconnaitre en étant émue par les morceaux qu’il a composé, avant même de savoir qu’il était l’auteur de tous ces morceaux que j’adorais, que j’écoutais en boucle et que je fredonnais partout où j’allais. J’ai senti qu’il apportait, grâce à ses musiques, la touche d’amour, la touche de génie qui parfois manquait au film. Si le film était génial, sa musique ne faisait que nous emporter davantage, avec grâce et émotion, dans un monde qui pour les admirateurs de Cosma, restera à jamais gravé dans notre esprit.

EMOTION le mot qui pourrait décrire l’ensemble de son œuvre musicale

Apres plusieurs concerts et d’incessantes écoutes de sa musique, s’il fallait décrire en un seul mot son œuvre musicale, je dirais sans hésitation : « émotion ». Apres tout ce temps, sa musique me donne la chair de poule, me fait vibrer l’âme et me provoque un bonheur incessant auquel nous ne pouvons qu’espérer, en tant qu’êtres humains. Le génie, est à mon sens, le fait de toucher tellement d’âmes si diverses et différentes. Nous résonnons tous au rythme de sa musique, comme dans un envoutement magique. Je me souviens la première fois que j’ai rencontré Vladimir Cosma. J’avais un trac terrible car j’accomplissais un rêve d’enfance. J’avais les larmes aux yeux et la seule façon de célébrer cette joie fut d’écouter sa musique sur le chemin vers notre lieu de rencontre, sa résidence parisienne. J’emmagasinais tellement d’émotion que j’ai failli perdre ma voix, en attendant devant la porte de son appartement. Le Vladimir Cosma qui m’ouvrit la porte était un homme comme tous les autres, modeste, gentil, aimable et posé.  En attendant qu’il revienne, assise sur son canapé beige clair, je contemplais l’univers qui était autour de moi, sans oser me lever et me rapprocher de l’extraordinaire collection de prix reçus : au lieu de fleurs, sur l’une des commodes se trouvait un bouquet de statuettes : les 7 d’or, les Cesars… Une merveille. J’ai encore eu envie de sangloter avec la fierté d’une jeune roumaine qui découvre à quel point l’un de ses compatriotes est aimé, apprécié et respecté par/dans son pays d’adoption : la France (un pays que j’adore depuis aussi longtemps que j’adore la musique de Vladimir Cosma). Mon enfance a commencé avec «  La Gloire de mon père » et le « Château de ma mère » de Marcel Pagnol (en littérature et en film) et avec Vladimir Cosma en musique. Je n’étais certes plus un enfant, j’avais moi-même accompli des choses dans ma vie, mais à cet instant même je me sentais a nouveau enfant. J’étais un enfant gâté par le sort car je pouvais rencontrer un Grand Homme, un génie authentique. Et quel bonheur !

L’Amour en héritage

Un titre parfait qui va avec l’héritage que Vladimir Cosma construit et qu’il nous lègue. Des deux côtés du continent Européen, nous sommes fiers d’être contemporains avec Vladimir Cosma. D’ailleurs, il ne se rendait pas compte si les roumains, ses compatriotes, le connaissaient, l’appréciaient, souhaitaient le rencontrer… J’ai fait de cette rencontre l’occasion pour lui dire à quel point nous l’aimions et nous souhaitions qu’il revienne en Roumanie. Il lui fallut des décennies pour revenir en Roumanie. Je pense qu’il a eu une énorme surprise de voir la salle de l’Athénée Roumain, archipleine. Elle aurait été encore plus pleine si le spectacle ne s’était pas déroulé avec la billetterie fermée.  Nombreux furent ceux qui n’ont pas eu accès a un billet. Apres tout ce temps, faire deux concerts, seulement, était loin d’être suffisant pour que tous les admirateurs aient accès. Maitre Cosma fut étonné du silence de la salle, du calme des spectateurs. Apres des années de répression de l’expression en public, vous pouvez comprendre un silence et l’intériorisation des émotions qui étaient très fortes, je vous assure. J’ai vu des gens sourire, d’autres verser une larme, la salle allait s’envoler tellement nous étions tous émus, tellement nous avons vibré en écoutant le concert.  En sortant de la salle les gens continuaient à discuter autour du concert, à fredonner la musique, à manifester leur regret de ne pas savoir quand serait leur prochaine rencontre avec « il Maestro » !

 Je tiens à remercier à Monsieur Cosma, le père, d’avoir encouragé son fils d’accepter l’invitation de venir en Roumanie. Hélas, le fier papa, qu’il était, n’a pas pu voir ce rêve s’accomplir. Il nous a quittés un peu avant que son fils revienne de Roumanie pour lui raconter tout ce qu’il a vu et senti. J’ai eu l’honneur de le rencontrer et de l’entendre jouer sur scène à ses cent ans ! On ne peut que croire que c’est l’immense amour et don de soi qui lui a permis de connaitre la gloire de son fils et d’assister à toutes ses réussites jusqu’à ses cent ans passés ! Oui ! Vladimir Cosma a reçu l’amour en héritage et partage avec nous ce merveilleux cadeau.

Till we meet again (jusqu’à notre prochaine rencontre)

Cher Vladimir Cosma, « Till we meet again », je garde avec moi tous ces souvenirs et bien d’autres. Je garde aussi mon étonnement  en découvrant votre simplicité et modestie par rapport aux merveilles que vous créez chaque jour.

Vladimir Cosma témoigne à tous ceux qui viennent à sa rencontre que la route vers le succès fut une chance et énormément de travail. Il encourage les jeunes à travers son propre exemple à persévérer dans leurs rêves, de travailler dur, d’aller à la recherche de leur place dans le monde et ne pas abandonner leurs rêves. Il m’a confié aussi que parfois il faut s’arracher à la certitude et embrasser l’inconnu car on ne peut pas être célèbre en vivant à cheval sur deux pays. Il est parti de la Roumanie de l’époque ( annees 60’ lorsqu’il n’avait que 23 ans) avec des sentiments mixtes, avec un violon et un cahier. Le monde s’est ouvert à lui car il a su embrasser le monde et l’apprivoiser a sa façon, avec patience et détermination. Tout ne s’est pas fait en un seul jour et non pas sans sacrifices. Il a embrassé toutes les expériences liées a la musique, toutes les rencontres avec ses maitres mais ne s’est jamais débarrassé de l’expérience roumaine. Au contraire, dans ses œuvres, il y a toujours une touche de « roumanité » qui fait preuve de l’amour pour ses racines et le respect pour sa propre histoire. Chapeau bas  et révérences !

Excellence et mesure

Dans l’excellence et la mesure, Vladimir Cosma a accompli le rêve de tous les grands artistes du monde : recevoir la reconnaissance, l’appréciation et l’amour de ses admirateurs et de ses pairs. C’est ce dont tous les artistes rêvent mais que peu arrivent à en être témoins durant leur vie.

Merci Vladimir Cosma !

 

Publicat în Cultura, Educatie, Espace Francophone, Idei | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Une rencontre avec LA MUSIQUE: Vladimir Cosma au coeur de l’histoire.

Imaginati-va o altfel de societate! ( un soi de raspuns pentru Tudor Chirila)

Publicat în martie 3, 2020 de Ilinca

Am ascultat cu interes materialul video creat de Tudor Chirila despre educatie si cele spuse de el au rezonat cu mine. Nu este prima data cand oamenii din sfera politica sting flacara sperantei a unui proiect cu potential, un proiect viabil de la care societatea romaneasca pe de-a intregul ar beneficia daca s-ar materializa. Tudor Chirila nu numai ca s-a interesat si s-a informat despre un posibil plan de actiune dar a mers si mai departe incercand sa coaguleze un numar important de decidenti politici in jurul acestui plan. Sunt convinsa ca semintele plantate de Tudor au germinat undeva in subconstientul colectiv romanesc si ca vor da roade candva. Nu se stie cat timp va lua ca propunerile sale sa ia forma, insa sunt convinsa ca nu este singurul care isi doreste o schimbare. Cum putem sa-l ajutam sa-si duca mai departe initiativa ? Simplu, investind un pic din energia noastra in ceva ce a fost déjà conceput, semnand petitia sa, transmitand mai departe materialul video pe care l-a creat, unindu-ne intr-un gand si creand portite prin care acest proiect sa fie transmis mai departe pana se va ajunge la un consens public.
Cu fiecare proiect de schimbare este pusa la incercare capacitatea noastra ca societate de a ne solidariza. Pana acum am observat ca numai situatiile temporare cu mare incarcatura emotionala, reusesc sa-i uneasca pe romani. Numai pasiunile si emotiile puternice reusesc miracolul pentru care multi dintre noi ne rugam. Si ca orice pasiune nascuta dintr-o conjunctura efemera, aceasta moare si se risipeste, si rezultatele sunt la fel de trecatoare. Oare nu mai suntem capabili sa fim constanti ? Oare nu mai exista nimic care sa ne starneasca pasiunea si sa-i intretina focul ? Ce ne lipseste pentru a duce la bun sfarsit nenumaratele planuri si proiecte pe care le-am conceput pentru a creea o schimbare semnificativa si durabila ?
Poporul Roman stie foarte bine sa indure, are o rabdare extraordinara si o capacitate pare-se infinita de a tolera adversitatea. Incep sa cred ca problema noastra individuala si colectiva este ca nu realizam ca meritam mai mult, mai bine, ca suntem capabili sa iubim, sa ne iubim mai mult si sa ne dovedim noua insine acest lucru prin felul in care ne respectam si impunem respect prin « prezenta » noastra. A trecut vremea in care romanii visau cu ochii deschisi si isi taceau sufocandu-si dorintele, sacrificandu-si gandurile. Cred ca jumatate de secol de represiune totalitara/ comunista si alti trei zeci de ani de « tranzitie » sunt suficienti. Poate ca oamenii politici nu au inteles ca modul lor de operare nu mai este sustenabil, ca societatea romaneasca nu mai poate tolera vechile paradigme, ca orice ar face s-a ajuns la un moment de cumpana in care daca nu evolueaza pentru a functiona in ritmul noii energii universale a omenirii vor pieri ca specie. Experienta lui Tudor este cea a tuturor romanilor educati care au incercat sa participe activ la schimbarea societatii si care de… cel putin doua zeci de ani primesc aceleasi raspunsuri si aceleasi reactii la stradania lor. Albert Einstein a spus ca este o nebunie sa repeti zilnic acelasi lucru, asteptand rezultate diferite. Poate ca trebuie sa schimbam ceva si in modul de actiune. Nu cred ca proiectele noastre au esuat intrucat nu sunt viabile ci pentru ca intelegem gresit (poate) modul in care trebuie sa procedam pentru a obtine rezultate. Poate ca finetea cetatenilor « A-politici » educati este prea subtila pentru domeniul politic in care se invart decidentii acestei tari. Poate ca ratiune si simtirea nu sunt « instrumentele » cu care trebuie venit la masa de lucru atunci cand este vorba de a negocia o schimbare cu reprezentantii din domeniul politic. Se pare ca in aceasta zona gri a societatii romanesti s-a produs un soi de mutatie care ne distinge in mod categoric si esential unii de ceilalti. « Omul Nou » de ieri si de alaltaieri este afectat de un virus cognitiv pe care nu stim sa-l tratam, sau poate « Omul Nou » de azi stie sa-l trateze dar nu i se permite accesul la tratament. Suna familiar ?
Suna familiar pentru ca facem experimentul acesta de ani de zile pe pielea noastra. Vreau sa cred ca trei zeci de ani de experimente social-politice sunt de ajuns incat sa ne dam seama ca nu dau roade si ca singura optiune pentru a reusi, pentru a supravietui este sa schimbam datele problemei si sa abordam dintr-un alt unghi experimentul din care si noi facem parte. Am fost cobaii lor pentru prea mult timp. Am experimentat virusul lor si sistemul nostru imunitar pare ca s-a obisnuit cu ei in mod organic si am devenit imuni la tratamentele administrate pana acum. Exista totusi o speranta, sunt inca oameni care cauta solutii pentru ca stiu ca se poate trai si altfel, ca nu suntem condamnati la o viata de suferinta, de mediocritate, de « merge si asa ». Exista o speranta pentru ca societatea umana din jurul nostru nu a incetat sa se schimbe si avanseaza oricum, cu sau fara participarea noastra si ne arata din ce in ce mai vizibil cat de neadaptati la schimbare suntem si cat de detrimentala este rezistenta noastra la ea.
De cativa ani tot vedem semne clare ale disfunctiilor patologice ale aparatului statal si de cativa ani cetatenii Romaniei au inceput sa se trezeasca la constiinta si sa-si reviziteze optiunile pentru ca au hotarat ca dorintelelor intime si personale in legatura cu traiul lor pe aceste meleaguri nu sunt respectate. Poate ca am gresit cu totii pentru ca nu ne-am facut auzite si intelese vocile, dorintele, gandurile. Poate ca nu am stiut sa comunicam clar si raspicat ceea ce dorim. Poate ca nu avem suficienta incredere in puterea noastra a fiecaruia de a crea o schimbare durabila. Poate ca nu am fost pana acum pregatiti sa ne solidarizam permanent in jurul idealurilor noastre in ceea ce priveste viata noastra in aceasta tara care ne apartine si de care apartinem. Insa schimbarea nu poate sa vina decat din interior. Numai coagulandu-ne sperantele, credintele si vointa putem sa desavarsim viziunea noastra comuna si sa o materializam.
Observatii din trecut :
Experimentul « Colectiv »- acest eveniment extrem de dureros ne-a oferit o sansa incredibila de schimbare. Emotiile colective si constiinta colectiva au fost suficient de puternic starnite pentru a ne uni in fata unui inamic comun. Si totusi la mai bine de patru ani de la catastrofa, debea se mai simte adierea amintirii acelor emotii care pe atunci ne-au facut sa ardem in interior cu pasiune si compasiune la fel de puternic ca si clubul in care flacarile au rapit atatia tineri, oameni dragi, tovarasi de drum si de idealuri. Chiar atat de repede se uita ? Chiar asa de scurta este memoria noastra colectiva pe termen scurt ? Chiar atat de putin ne mai pasa de ceva ce nu demult ne facea sangele sa ne clocoteasca in vene ?
Experimentul « Revolutia »- trei zeci de ani de tergiversari si de « lasa-ma sa te las, merge si asa, hai ca trece si asta »… Au trecut trei decenii si inca nu s-a inchis un caz care ar fi trebuit sa fie deja pus la categoria « misiune indeplinita ». Ce mai asteptam ? Sa moara inca doua trei generatii de romani ca sa se dea uitarii faptul ca in 1989 au murit oameni nevinovati ?
Experimentul politic- din punctul meu de vedere « democratia semi-prezidentiala » este un esec , asa cum si modul in care este inteleasca guvernarea acestei tari. Partidele de cadre si partidele de mase se afla intr-o harababura lipsita de etica, morala si dezgolita de orice fel de paradigma politica. Nu mai exista o doctrina politica care sa guverneze partidele. Partidele istorice sunt o realitate demult apusa.
Coruptia nu pare sa fie gestionata deloc. Rareori, cand fenomenul coruptiei este abordat, rezultatele sunt mai mult legate, arbitrar, ca revansa politica decat ca rezultat al domniei legii si implementarea sa eficienta pe toate nivelurile aparatelor de gestionare ale societatii.
Transparenta nu este decat un cuvant pe care il auzim adeasea in loc de adevarul pe care ni-l dorim.
Sanatatea este o catastrofa fara de margini care supravietuieste din ambele buzunarea ale pacientilor.
Agricultura, care agricultura ?
Infrastructura ? Avem din ce in ce mai putini specialisti care ar putea sa transforme tara asta in Eldorado, cu toate acestea, infrastructura este aproape o iluzie alimentata de mici, infime progrese din acelasi « plan » pentru tara « merge si asa ».
Industria ? Care industrie ? La fel ca in agricultura, numai productiile mici mai pulseaza pe ici pe colo din pura ambitie si dorinta personala a unor visatori care nu se lasa doborati de fisc, de un stat impotent, si de o birocratie supradimensionata care a luat aceeasi pastila de viagra institutionala numita coruptia. Se pare ca nu este nevoie de o reteta de la medicul specialist sau de la cel de familie cand este vorba de sabotarea voita a sanatatii Statului.
Romanii au plecat si au uitat sa mai vina acasa. Pe vremuri cei pelcati isi exprimau dorul de tara si dorinta inca vie de a se reintoarce cat de curand. Ecourile acelei dorinte au amutit. Si dupa mult prea multa tacere se aud raspunsuri timide la aceasta situatie creata de plecarea lor.
In momentul in care tara noastra a fost drenata de talente, de voci rationale pertinente si de forta de munca, am inceput ceasul sa ticaie. Inca mai este timp. Ce facem cu acest timp ? Ce facem cu nenumaratele sanse care ne-au fost date si pe care nu le-am acceptat ? Pana acum nu am facut nimic. Nu am raspuns afirmativ provocarilor schimbarii dar nici nu am invatat nimic util din oportunitatile oferite, ceea ce consider eu o grava eroare de judecata. Este ceva sa alegi sa nu primesti o oferta si este cu totul si cu totul altceva nici macar sa nu iei in considerare potentialul pe care acea oferta il prezinta.

Bref, lista este lunga si totul suna aiurea pentru ca lucrurile sunt aiurea. Nicolas Boileau spunea : « ceea ce este conceput bine este enuntat clar ». Si reciproca este valabila. Probabil ca solutiile de pana acum nu au fost enuntate clar pentru ca nu au fost concepute bine ?

Am inceput sa scriu acest articol ca un fel de raspuns-ecou la materialul video pe care Tudor Chirila ni l-a oferit. Stiu din experienta cat a muncit la acel material si de cata dedicatie si perseverenta a fost nevoie pentru a trece prin experientele pe care le-a avut datorita proiectului sau pentru o societate educata si mai bine pregatita pentru prezent si viitor. Am descoperit astfel ca si eu am avut experiente similare, nu cred ca suntem singurii. Am mai descoperit ca desi la un moment dat mi s-a facut lehamite de cum decurg lucrurile in acesasta tara, inca imi mai pasa si imi doresc multe dintre lucrurile pe care si le doreste si Tudor pentru aceasta tara, si repet, nu cred ca suntem singurii. Totul este sa nu repetam experientele catastrofice ale politicienilor atunci cand e vorba de coeziune sociala, de solidaritate.
Sunt cosnvinsa ca este timpul sa ne lasam lehamitea de-o parte si sa ne sustinem unii pe ceilalti atunci cand avem ceva de spus, dar mai ales cand vrem sa intreprindem ceva la care marea majoritate doar se gandeste.
Oricat de puternic, oricat de vocal, oricat de curajos am fi, avem mereu nevoie de sprijin si incurajari. Aceasta nu este o munca pentru un singur om si nu poate fi realizata de catre un singur om, oricat de bine intentionat si de dedicat ar fi el.
Apreciez enorm ceea ce Tudor a facut. Este o samanta plantata. Hai sa o udam sis a-l ajutam sa-si cultive gradina! Pana la urma gradina lui Tudor este si a noastra.

Publicat în Educatie, Idei | Etichete , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Imaginati-va o altfel de societate! ( un soi de raspuns pentru Tudor Chirila)

Demystifying trauma and the gift of the awakening to deeper consciousness.

Publicat în februarie 4, 2020 de Ilinca


I was inspired to finally write this by yet another friend that went through deep life changing events that turned his naturally joyful and open soul to anguish. Many people have had at least one life changing event, a turning point that led them to choose between one path and another.
Some choose to be angry at the world, at themselves and others, some choose to be the best version of themselves and be the change they want to see in others. Some choose to go against the tide and surf wave after wave until they arrive to sunny shores. We were all created brave because none of these paths are easy.
In all the years observing the natural unfolding of the impact that society has on its members, I have noticed a huge emphasis on “trauma” and how this random word used so carefully before has become “ a thing” a true, seemingly daily ritual for many to justify and describe their current emotional, mental and physical state of being. The word “trauma” was rarely used for severe cases of huge proportions, usually for accidents, war zones… etc. Nowadays all that ever happened that was painful and unjust, all that created fissures in an individual walls of protections is called “trauma”. So people feel like this is the go to word for their pain.
What is wrong with this scenario?
Well, where do I begin?
I will go ahead with the presumption that we are all trying to find healing solutions and move forward in finding our true selves, our joy and our will to live life fully and experience it feeling like champions of our own tournaments.
So in order to succeed in this tremendous task of regrouping and restarting the game of life we cannot afford to allow ourselves to bask in our pain. There is absolutely no valid reason why we would choose pain over happiness. And if there is, we should probably look into the reasons why do we hang on to it like it is a well-deserved award.
So logically speaking there is no reason why we would choose to give so much power to the word “trauma” that expresses in reality one tiny moment in the span of our life, when we felt betrayed, hurt, stripped of our dignity, abused, powerless, fearful, ashamed, dirty and even sometimes guilty. Buy enumerating all these emotions I am merely recognizing pain and many facets of it. It surely is not nothing and you surely have a reason for having felt that way about that one event that changed your life from harmonious joyful innocence to wherever you are at right now. There is absolutely no wrong way to feel about it. You feel as you feel, no questions asked.
The question is: how do you want to feel from now on? And here is another: what are you going to do about it?
There is much that you can do to turn this around. I am sure you have tried, counselling, therapy, hypnosis, meditation, yoga, reiki, physical exercises, meds, plants, sage, aroma therapy,praying, magic tricks and the works. What now?
Are you ready for the most beautiful adventure of your life? Are you ready to change your mind in order to change your life? Are you willing to allow yourself to demystify trauma and change the narrative of your life story?
That is where I am at and the first signs of recalibration of my current self to the present are working wonders for me. It is a slow-ish process but it is the best that I came up with so far. Nothing else took a real hammer at the walls of the events that changed the course of my life like the change in narrative process.
Our mind, as I see it is working at three levels: unconscious, subconscious and conscious. One huge event can get stuck deeply dug into the unconscious mind. That is when it is too hard to take it at the time that it happens and it goes from conscious mind to subconscious and the more you take to deal with it hides beneath the layers of the unconscious mind… It’s almost like it never happened. And it may even feel that way for a time until something new triggers that dormant memory to come back slowly to the surface pulsating, waiting to be released. Then it is time to “boogie” because there’s no other way but up.
There is the memory of a huge event that lingers in the subconscious mind bugging the heck out of us at the most awkward moments. But there’s no good time to have that come up to the surface, is there? What happens is that we refuse to deal with it. We say that “the past should stay in the past”, “all done, it’s over now, let’s move on”… etc. Well, you may want it to be so, but it seems that it doesn’t work that way. A part of you has been wounded, and it claims its rightful space of expression, of acknowledgement and acceptance. Basically, it is asking you to deal with it in a healthy way, in a permanent way. And it’s only fair that you, of all people acknowledge the fact that at one moment in time you have suffered and it was a big deal for the one you were, the one that you used to be way back when. The good news is that this does not need to affect the rest of your life! Isn’t that precious information?
I rejoice in the knowing that this is not the be all and end all of life. I have always known deeply and intimately that there is more to life than whatever this now moment is. But, frankly, I had no clue how to go about settling the situation between the one that I am now and the one that I used to be. All seemed so intermingled and I never made, until now, the connection to the idea that if all changes in nature, that must be true for the human beings as well. I kept saying to myself that after rain there is always sunshine but what does that mean for me? It means that I am not stuck. I was never stuck. I may have felt like I was stuck but it never was the case. So I now know that I am not the one I used to be, not ten minutes ago, not ten years ago, not twenty, thirty… etc. I am simply not the same person because I keep changing with all that there is in the universe. I am taller than thirty years ago for example, I have white hairs that I never had before, I know so much more about life and people and myself… So that makes the issue at hand more visible and easier to understand. If so many things have changed about me in this laps of time, it must be the case also for my relationship with that defining experience.
And why are we giving that much power to such a tiny moment in our history when there are so many more that are so beautiful and joyful? So I figured that this cannot be right. Why would I redefine myself around what one would call “a traumatic event” and not redefine myself around all the moments that came before and after that?
As you may have noticed, the mind is very keen in remembering the most emotionally heavy events in our lives. The deeper and heavier the emotions around it, the stronger the memory is. If emotion is energy in motion that means that somewhere along the way we have kept that energy stuck in our emotional back-pack for some unconscious reason. Which is not good because energy is supposed to flow, to circulate. So the stuck energy that is in motion is working itself round and round in a place within us that has failed to be released yet. And it keeps calling our attention to it over and over again until we accept that we need to look at it, acknowledge it and set it free, set ourselves free of it too.
You know… where the attention goes the energy flows. So how to go about it? Easy peasy lemon squeezy! Take your attention and its flowing energy to that place of energy in motion that keeps turning around and around and observe it, see it for what it is and let it go consciously. That is the beginning of the change in narrative!
Then you will understand what you haven’t understood before.
Changing the words is one key ingredient. “Trauma” shall be replaced with something else. You choose! It is your story. I’d go with “painful event” to begin with and move forward from there.
Perspective is another key ingredient. When did that moment happen? How old were you? What was your situation back then? Look for all the details.
How long has it been since then? How old are you? How have you grown since? What have you learned about life so far? What do you know now that you didn’t know back then? What is your situation now?
Putting distance between then and now is one thing that can definitely help you create a new space in which to grow, change and evolve.
How was your life before that event? How has your life been since then (apart from the effects of that impression left by that event)?
How small or big does that event look to you now that you look at it, from the perspective of your whole life span?
Is that moment really a lifetime engulfing thing that defines you and everything else that is a part of who you are, who you wanted to be, who you want to be still? Is that moment so important that however you look at it, it is a part of you as much as your eyes, your hands… ( that you can live without if need be), as important as your heart, lungs or liver ( that you cannot do without) ? How much of you is that thing?
Is it even a part of you? Is it even something that defines you? Or is it just a very unfortunate event that you can learn something from and move on finally!?
The more you observe, the more you look at it, the smaller it gets. You might have avoided looking at it because you feared it would grow bigger and bigger until there was no more space to breathe anymore but it is not the case. You are going on this memory trip with the intention to settle things and deal with it so your intention is key. If your intention is to make this event a mere bleep in your life story, than so it will be. Open the doors for the boogie man, you will see a tiny child (the former you) that is crying for help instead. Then you will do what is right. You will pick up that kid, take them in your heart and keep them safe forever because that kid is you and you would never leave yourself hanging alone in pain for such a long time. Would you?
You can now be the adult that saves and heals that kid. You can be the savior they have always been waiting for. You are the only one that can do this job.
With the safely held inner child tucked deep within your heart, holding them lovingly, you can look at that moment once again and see it shrinking and shrinking until nothing remains there but a little scar. That is a reminder that you were brave enough to face adversity and strong enough to go through anything from now on.
Happy healing day! The time is now!
Blessings.

Publicat în Idei, Spiritualitate | Etichete , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Demystifying trauma and the gift of the awakening to deeper consciousness.

Awakening and healing trauma

Publicat în ianuarie 27, 2020 de Ilinca


We have been talking about our awakening for years. It was great to be able to find people that went through the same experiences as ourselves. That gave us a lot of hope for what was to come next. These spontaneous rising communities have offered a sound board for all the members of the community and it provided with insights that are very precious to every member.
Within the community we have discovered amazing things about ourselves and each other and with the wisdom acquired we had the opportunity to discern what made sense to us as individuals, what was interesting and relevant for us to take from it all and… what was not. In New Age Spiritual Awakening terms: “what resonated with us”.
Many statements have been born out of this both collective and individual experience. They created a wave of enthusiasm that short circuited our discernment and as some of us step back from this joy ride we embrace our discernment and realize that some of the previously stated enthusiastic declarations that we kept approving of are not quite in sync with our true path.
This made me make the choice to look into what is going on from a broader perspective and use my awakening gifts as well as my acquired wisdom to recalibrate the situation for both myself and those that would resonate with the truth of my words.
After all “awakening” is not about parroting without discernment. One person’s perspective that is not aligned completely will only resonate with misaligned people looking for the light at the end of their traumatic experience of awakening.
Here we step into the subject at hand. From years of studying the process of awakening according to my own personal individual experience, other people’s experiences and the collective, I discovered that the largest most important trauma that needs addressing, “the elephant in the room” was the trauma caused by the awakening itself. You must agree that it was not a smooth sail. Sure, it has revealed a lot of past traumatic events that came previously to the awakening, but all traumas do that. One big shake of the boat awakes within a recall of all the times that the boat shook before. Our brain has registered at a conscious and subconscious levels everything. Sometimes the shocks that were not acknowledged by the conscious mind have been registered in the subconscious and eventually dropped into the unconscious mind as time went by.
The awakening brought everything to the surface like a huge tsunami, at all the levels of our being. This is why it is an awakening, all our dormant senses that forgot past hurtful events woke up to an array of emotions (energies in motion) that created ripple effects at a physical level and mental level as well.
Said tsunami called the awakening- the coming “online” of the consciousness had a price. The unconscious and subconscious mind would undergo a process of purging all the impressions left to sit comfortably for what was thought to be “forever” until the moment X called the first and deepest “dark night of the soul”. For me that instant is just the moment of “self-revelation” when you become one with yourself as you are faced with looking at all that has happened, all that led you to that instant X and all that you truly are and what you are meant to be. The total alignment is you taking responsibility for where you are in the instant X and all the moments that follow and decide to regroup and consciously discern who you are as a spiritual being and as a human being in equal measure.
We have been misled into thinking that the “shadow work” was all about healing our past traumas, going back even to previous lives. When the obvious was staring us in the face. What was the most painful, the most traumatic and the strongest wave that led us to where we are today? The awakening! Yes it has created and brought back trauma. It has been a purging of emotional, mental and even physical pain. So people have been encouraged to do “shadow work” like was suggested by C.G. Jung and they have tried their best at doing it without real presence or discernment because it has been a period of the bling leading the blind. Much money and effort have been spent on this quest. Yet for some reason the clearing remains seemingly illusory, not because we haven’t worked hard enough, dug deep enough… It is because we have failed to notice the “elephant in the room”. And that is the trauma caused by the awakening itself!
Why was there such a thing as a radical change in our lives that turned us every each way before leaving us almost breathless and disoriented, before landing again within ourselves and realigning, merging all the bits and pieces that were filtered and remained relevant to our life path (also called journey)?
It all started with many of us looking at ourselves and at the world around us and realizing that there was a disconnect, that something did not quite fit anymore between our inner life, our ideals, aspirations, yearnings, dreams and in the end at a deep level our vibratory energy was not compatible with the world that we observed. We were mostly aware of that bit of information but we did not know how to work with that. It was felt intuitively and then many signs in our life pointed to the fact that something had to give, something had to change because the discomfort of feeling like not belonging was becoming greater and greater each day. Because not many people chose to make a conscious decision to separate from the situation at hand and were still very much trying to make things work from within that energy space, that societal mayhem, something did happen. That was the tsunami, the radical change, the awakening.
For me that change came from the inner feeling that there was more to life than this (however the situation was perceived) and wherever we stood was going against our spiritual make up. The push-pull of what was going on at a collective level was working like a push-pull discomfort against what we instinctively felt we are about and would always be. Thus the awakening. Something had to give and it gave plenty in the form of a radical life change that people chose to overthink and self-indulge in.

How much time did you spend on peeling layers after layers of memory about all the events in your life that caused you suffering? When will it be enough? Have you considered the latest episode of your life where everything changed and you went from an uncomfortable known situation to an uncomfortable unknown one? How did that make you feel? Now that you think about it, what hurt the most the distant diluted past or the moment of radical change that occurred relatively recently?
By healing your now you heal everything because the one that you are now is encompassing all of it.
How do we heal the now? Well i have spent a decade working on this. From my findings equanimity, inner peace and self-love are the key ingredients. They have the power to heal you on all the timelines and at all levels of your being.
This is the holistic solution for what you have been going through for such a long time.

Accept your journey for what it has been. Love yourself through every stage and for all that you went through and conquered and let go of those experiences by embracing the lessons learned. There is nothing in the past that serves you now besides the things that you embraced as soul level as your personal treasures.
Your awakening has felt like a curse for a while because the mind was opposing resistance to change but your soul called for that change. Once aligned mind, body and soul, the deeper knowing and understanding will set your mind free from pain by releasing resistance to change. Remember that your soul has called for change. This is the universe delivering probably the most precious gift you have ever received.
Many of us have been calling for change and we received it. Change is here and we are moving forward with it. We have the certainty that change happens when it is created by our authentic soul divine essence. So rest assured we cannot fail because soul does not fail. There is no such thing as soul failing.
We may not always know where we are going but now we know that we are not stuck and we know why. If the mind understands why change needed to happen then there is nothing left for the mind to project and worry about.
Learning to have patience and love for ourselves is all that we need while allowing this process to unfold.
Self-care and self-love are crucial for self-mastery. They lead to a happy stable life within the new. That is how we embrace our true self and how we start showing our true self on the outside in our interactions with the others.
Soul meeting soul within the present human experience!
That is healing in itself. We were never meant to walk alone. We never were alone spiritually but at a human level the “disconnect” from the others made us feel so lonely at times. But you see… we were nit created to be alone and this is why when souls seek and find each other in human form there is pure joy of recognition. This is why each and every one of us must work in themselves so that when we finally meet we connect, we feel in sync and we merge through love and co-create.
Co-creation is part of our journey. It is where the awakening starts making sense. That is where change happens at a collective level. That is when you can see the manifestation in earthly form of what all of our souls have been working towards for what seems a very long time.
And that is when you feel individually healed from the awakening trauma, let go and embrace the new.
Call it new dawn… it has no relevance how you call it. The new words are confusing many people that are familiar with the old terms. In reality we are talking about one and the same thing. It would be terrible to loose ourselves in pesky details like terminology. By creating new wording for old paradigms is another form of separation created by misaligned people in search for the essential alignment.

Publicat în Idei, Spiritualitate | Comentariile sunt închise pentru Awakening and healing trauma

Psihologia multimilor, unitate, solidaritate si emotie

Publicat în iunie 19, 2018 de Ilinca

Vă invit la o călătorie în timp. O să vă întrebați, ce are Doamne fata asta cu călătoriile în trecut? Ne plimbă prin istorie, prin Cotrocenii de altădată, printre amintiri si se ține de tot felul de povești. Răspunsul la această întrebare este foarte simplu, îmi place istoria și în amintirea bunicului meu matern care era profesor de istorie și care a condus Muzeul Național de istorie la începuturile sale, imi place să mă aplec asupra evenimentelor trecute care mai au încă foarte multe povești de spus și secrete de dezvăluit.

Așadar vă invit să vă faceți valizele și să veniți cu mine în anul 1895 atunci când doctorul Gustave Le Bon a scris eseul intitulat „Psihologia mulțimilor”.

Este greu de crezut și totuși adevărat că ideile sale de la 1895 sunt încă valabile și astăzi. Cu toate acestea eu mi-am propus să investighez elementele descrise de Le Bon și modul în care ele sunt aplicate astăzi. Și dacă ele nu sunt aplicate poate că ele ar trebui să fie luate în considerare atunci când un grup de oameni își propune să realizeze o mișcare în masă dar și atunci când o mișcare de masă se produce fără a-si atinge scopul.
Evenimentele recente de ordine politică și socială m-au determinat să cercetez motivele pentru care o simplă manifestație poate reuși și poate să își atingă scopul sau în mod contrar poate fi un eșec total.
Pe lângă cartea de căpătâi a lui Gustave Le Bon a trebuit să mai fac apel și la un alt personaj din trecut care ne vorbea despre solidaritate, și anume Emile Durkheim sociolog francez care a trăit între 1858 și 1917.

Se pare că sfârșitul de secol 19 este sursa unor răspunsuri cheie pentru secolele următoare. La sfârșit de secol 19 găsim răspunsuri la nenumărate întrebări pe care ni le punem și astăzi în legătură cu mentalul colectiv și cu modul de acțiune al populației reunită sub formă de masă relativ compactă. Le Bon explică diferența de mentalitate între individ și mulțime. Comportamentul indivizilor reuniți nu este același cu cel al indivizilor care gândesc în mod izolat.
Dacă individul rațional evita în cele mai multe dintre cazuri să acționeze, în ceea ce privește mulțimile, ele sunt în mod contrar foarte apte și pregătite să acționeze. Pentru autor mulțimea este o entitate psihologică particulară, ireductibilă la nivelul indivizilor care o compun. De aceea mulțimile trebuie să fie analizate ca atare. Adică, în anumite circumstanțe și numai în acele circumstanțe, o aglomerație de oameni posedă niște caracteristici noi complet diferite de cele ale indivizilor care compun această aglomerație. Personalitatea conștientă dispare iar sentimentele și ideile tuturor unităților sunt orientate în aceeași direcție.
Mulțimile sunt conduse de o lege a unității mentale care aparține mulțimii, cu pasiuni și un mod de funcționare organică comparabile cu cele a spiritului uman. In prima lui carte, Gustave Le Bon examinează pasiunile și modul de reprezentare a mulțimii, în a doua carte el examinează originile și caracteristicile acestor credințe. El explică în eseul său din 1895 că mii de indivizi separați și diferiți, pot la anumite momente date, sub influenta anumitor emoții violente, ca de exemplu un mare eveniment național, să dobândească caracterul unei mulțimi psihologice. Este de ajuns ca o întâmplare oarecare să-i reunească pentru ca actele lor să îmbrace imediat caracterul special al mulțimilor.
În anumite momente, o mână de oameni poate constitui o mulțime psihologică, în timp ce alteori câteva sute de oameni reuniți din întâmplare pot să nu constituie o mulțime psihologică. O mulțime este mult mai puțin determinată de credințele indivizilor care o constituie decât de circumstanțele exterioare, de credințele sau pasiunile generale și chiar de ereditate.
Tendința noastră este de a crede că inteligența medie indivizilor care constituie o masă este foarte importantă pentru rezultatul scontat. Inteligența medie a indivizilor care formează acest grup nu schimbă în niciun fel acțiunile, reacțiile și deciziile acestuia. Gustave Le Bon dezmembrează complet acest mit.
Mai trebuie menționat că mulțimea psihologică este o ființă provizorie, formată din elementele gratie carora se reunesc pentru un moment. Acestea elemente seamănă cu celulele care constituie un corp uman. Acest corp se manifestă diferit față de celulele care îl constituie.
Există trei caracteristici care fac diferența dintre individ luat ca atare și cel care face parte din mulțimea. Individul în mulțime este caracterizat pe trei elemente: El este iresponsabil, contagios și deschis la sugestii. Le Bon explică că este vorba despre dispariția personalității conștiente care este înlocuită de predominanta personalitate inconștientă și orientare pe cale de sugestie și de contagiune de sentimente și idei care merg în același sens. Indivizii au de asemenea tendinta de a pune în practică imediat ideile sugerate. Individul care face parte din mulțime nu mai este el însuși, el devine un automat pe care voința proprie l-a abandonat.
Pentru a rezuma, există trei elemente caracteristice individului care se află într-o situație de mulțime: pe de-o parte lipsa de responsabilitate din cauza numărului de oameni, un individ în mulțime are sentimentul că are putere și este invincibil, astfel este dezbrăcat de inhibiții. El va putea așadar să realizeze acțiuni pe care nu le-ar fi întreprins niciodată singur. Sentimentul de responsabilitate dispare complet. Astfel de indivizi pot fi găsiți în mulțimile anonime și eterogene unde individul este cuprins de masă astfel încât este dificil ba chiar imposibil să fie găsit pe urmă. Pe de altă parte este vorba despre contagiune, ceea ce David Hume filozof, istoric, economist scoțian, 1711-1776 definește prin simpatie.

Daca indivizii se reunesc sub cupola mulțimii si asistă la evenimente intense din punct de vedere emoțional reacția lor va fi amplificată prin ceea ce Hume numeste simpatie si Le Bon numeste contagiune. Un exemplu excelent este cel al suporterilor unei echipe de fotbal atunci când se află împreună pe stadion. Diferența de comportament între suporterii de pe stadion și cei de acasă este evidentă. Dacă cei de acasă stau pe canapea, mănâncă alune și beau bere țipând din când în când în fața televizorului , comportamentul suporterilor de pe stadion este amplificat de emoția colectivă și influențat de comportamentul fiecărui individ în parte dar și de cel al mulțimii ca unitate de măsură. Asta mă face să îmi aduc aminte de lecțiile de chimie în care învățăm ceea ce înseamnă un mol. Până la urmă un profesor iscusit a reușit să explice Cum funcționează acest element de măsură comparând-ul cu un pachet de 1 kg de orez. El ne-a explicat că deși noi știm că un pachet de orez are 1 kg nu știm însă câte boabe de orez se află în interiorul acelui pachet de 1 Kg. Este vorba despre o unitate de măsură. Precum pachetul de 1 kg de orez așa și mulțimea reprezintă un anumit număr de indivizi care acționează sub aceeași cupolă și au aceeași funcție comună în vederea realizării unui scop comun. în cazul suporterilor de pe stadion, deși nu se cunosc, deși sunt diferiți, deși acționează complet diferit atunci când sunt studiați individual, în momentul în care ei se reunesc pe stadion pentru a susține echipa favorită ei se desprind de personalitatea lor individuală și se atașează mișcării de grup. Așa se explică cum indivizi cu moduri de gândire diferite, credințe diferite, de etnii diferite, cu educații diferite, de vârste diferite, afilieri sau preferințe politice diferite, cu un statut social sau socio-economic diferit, etc, uită în acel moment de tot ce îi desparte și cu ocazia acelui eveniment se reunesc într-un suflet, într-un singur gând și o singură emoție pentru a încuraja echipa favorită. Această constatare se aplică și în cazul mulțimilor reunite pentru a manifesta împotriva sistemului sau împotriva unor nereguli pe care societatea le condamnă. Comportamentul unui individ în ceea ce privește situația politică sau economică a țării este complet diferit atunci când se află acasă în fața televizorului sau atunci când citește un articol despre aceste probleme. In momentul în care individul respectiv se află în situația propice coagulării sub formă de mulțime, ca atunci când au loc manifestații publice, acesta își pierde trăsăturile definitorii individuale și preia esența unificatoare a grupului pe care l-a îmbrățișat si vice versa.
Așadar conform modelului prezentat de Gustave Le Bon al treilea element definitoriu al individului care face parte din mulțimea este sugestibilitatea. Individul care face parte din mulțimea vede cum conștiința sa dispare la fel ca și cea a unei persoane hipnotizate. El nu mai are o opinie, nici pasiunea care îi sunt proprii. Așa se explică cu mulțimile pot să ia decizii contrare interesului indivizilor care le sunt membrii. Așa s-a întâmplat și să se condamne unii pe ceilalți la moarte. Autorul face referință la Convenția națională care este un regim politic francez care a guvernat Franța din 21 septembrie 1792 până în 26 octombrie 1795 în timpul Revoluției franceze.

A fost urmat de adunarea legislativă și a fondat prima republică care a fost aleasă pentru prima dată în Franța gratie Sufragiul Universal masculin pentru a da o nouă Constituție a Franței necesară după dispariția lui Ludovic al 16-lea în timpul zilei de 10 august 1792. De la prima ședință a Convenției care a exersat puterea legislativă, aceasta a abolit regalitatea a doua zi a fost proclamată prima zi a calendarului republican. Pe data de 10 octombrie 1793 Convenția Montaniarda a avut ca scop stabilirea unui regim de excepție desemnat mai târziu prin numele de teroare, declarând guvernul provizoriu al Franței ca fiind revoluționar până la pace. Bilanțul acestei perioade a fost de aproximativ 40.000 de persoane care au fost omorâte prin ghilotină, dintre un total de 200.000 de persoane omorâte și 500.000 de oameni deținuți ai închisorilor franceze. După cum putem constata mulțimile au ocazionat nenumărate evenimente sângeroase din istoria omenirii. Mulțimile de astăzi si-au schimbat caracterul iar oamenii conștienți de posibilitatea unor rezultate catastrofale, sunt mai precauți în ceea ce privește manifestările lor publice. Ei sunt de asemenea conștienți de legile în vigoare și de Constituția statelor democratice ai căror cetățeni ei sunt. Așadar în Epoca modernă în care ne aflăm putem constata că mulțimile, masele, au tendința să acționeze conform unor legi morale dar și să respecte legile Statului în care trăiesc. Pentru moment masele sau mulțimile actuale nu au găsit încă suficiente motive sau un elan suficient de puternic pentru a ocaziona o răsturnare de situație dramatică.
Le Bon explică că prin sugestia formulată care apare în sânul mulțimii, aceasta se impune imediat prin contagiune la nivelul mental al tuturor membrilor, astfel, orientarea mulțimii se produce în mod rapid. Ideea care invadează creierul are tendința să se transforme în act.
Totul depinde de natura elementului stimulent. Mulțimea constituie o ființă unică, atâta timp cât ea există ca mulțime psihologică, aceasta nu gândește prin cuvinte sau concepte verbale ci prin imagine.

Aceste imagini sunt în general mai puțin cele observate cât cele care posedă o mare putere pasională: astfel, multimea poate fi influentata de imaginile colective si de pasiunile foarte puternice care o însuflețesc. De aici iau naștere anumite fenomene de mulțime precum linșajul. În acest exemplu este clar că un individ nu s-ar fi gândit niciodată să meargă atât de departe. În cazul în care o astfel de ideie i-ar fi trecut prin minte acesta ar fi limitat la un exercițiu de imaginație, fiind conștient de repercusiunile punerii ei în practică. Ori în momentul în care indivizii sunt înglobați în mulțime, aceste precauții, aceste frâne dispar sub imperiul emoțiilor colective și al energiei care însuflețește mișcarea. Din acel moment zarurile sunt aruncate și orice devine posibil.


In concluzie o acțiune în masă poate fi eficientă dacă se întrunesc anumite condiții. Cea mai importantă dintre aceste condiții este definirea unui scop comun dar și fondarea unui sentiment de grup, de coagulare, de coeziune socială, de solidaritate în jurul unui element afectiv și emoțional cu impact cât se poate de puternic.
Gustave Le Bon pare să insiste asupra elementului emoțional. Mai mult decât atât, elementul emoțional care dă naștere unei astfel de mișcări este esența dătătoare de forță și de rezistență pe perioada desfășurării procesului inițiat de această mulțime. Cu cât elementul emoțional și afectiv este mai puternic cu atât coeziunea și solidaritatea sunt mai pregnante. Acestea din urmă definesc grupul format si pot provoca pe termen lung o schimbare la față a acestei mișcări dintr-un fenomen spontan care are la bază o nemulțumire colectivă într-un fenomen popular cu acțiune pe termen lung. Aici putem să luăm exemplul unui grup de intelectuali, de profesioniști, de indivizi cu un scop comun care se reunesc pentru a își exprima punctul de vedere în anumite circumstanțe date, ca de exemplu în timpul unei manifestații publice și care grație sentimentului de unitate și de solidaritate resimțit în timpul acele acțiuni, decid să formeze un nou partid politic.
Așadar prima condiție pentru a forma o mișcare de masa efectivă este elementul emoțional. Cu cât emoția este mai mare cu atât efectul este mai puternic. A doua condiție este solidaritatea. Din punctul meu de vedere această solidaritate resimțită în timpul mișcărilor de masa, este o solidaritate mecanică asemănătoare solidarității mecanice descrise de Emile Durkheim.

Intelectualii sunt atât de obsedați de lege încât nu văd că jocul nu mai e pe teren ci în afara sadionului. Opoziția este așa de obsedată de metodele juste încât se zbate ca un pește pe usca. Atunci când zic opoziție nu mă refer doar la parlamentari ci și la oamenii care vor altceva decat isi doreste puterea. Dacă poporul ar înțelege acest fenomen ar putea intra în luptă cu aceleași arme. Nu poți să lupți împotriva unei mitraliere cu un cuțit. Dacă într-adevăr înțelegi monstrul cu care te confrunți poți găsi și punctul de minimă rezistență pentru a câștiga lupta. Cineva ar trebui să le explice cetățenilor care sunt efectele acestor acțiuni in caz contrar oamenii nu reușesc să înțeleagă ce îi așteaptă și își văd de ale lor. Problema este următoarea: atunci când cuțitul va ajunge la os va fi prea târziu. Este greu să construiești o formă de solidaritate mecanică doar cu exemple abstracte, cu noțiuni teoretice. Este nevoie de un element cu un impact emoțional puternic pentru a transforma un grup de indivizi într-o mulțime care să acționeze ca un individ colectiv.

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Psihologia multimilor, unitate, solidaritate si emotie

Normandy and the beaches where history was made

Publicat în mai 12, 2018 de Ilinca

Some people live in the past and like it. Some even live in a past that isn’t theirs. Probably a shrink would say that this isn’t a good way to live and would recommend some sort of behavioral therapy. A new age spiritual thinker would lay you down and invite you to feel “the power of now”, “anchor yourself in the present” and “focus on the moment”. They aren’t wrong to believe in staying present. It actually makes you notice things that surround you and that helps you react properly to different stimuli. This way of thinking has benefits, believe me, I know. This way of thinking came to us, I believe, from the Buddhists. It’s not a new way of thinking but a new way of thinking for the western civilizations. How do we even get back to “the power of Now” when we were trained to always refer to the past? We are taught history with a lot of passion. We always talks about our relatives who passed away very often if not every time there’s a family reunion. We read stories from the past, watch old movies, listen to old songs, taste familiar and old recipes that make us feel like home no matter where we go. We practically are anchored in the past. Meanwhile the so called “new age spiritualists” (that by the way aren’t that new if we think about it), they stay in the present by meditating, by emptying their minds when they go for a walk and if there’s some subject they don’t want to discuss they assertively say that they don’t want to talk about it and they are heard. It seems to me that when we were taught the proper manners and how to behave, no one told us how to politely escape a conversation, nor were we taught how to accept that someone doesn’t want to listen to what we have to say. It is considered, in some parts, very offensive to just stop the conversation and walk away. So what do we do? Do we have to choose between being polite and sensitive to others or to protect our fresh roots in the “now”?
That was a dilemma I really needed to get out because hey… it really bugged me.


Back to my story…
So, as I said, some people really like to live in the past, re-live the past, look into it, research, dig, discover, remember and talk about it. I guess I am one of those people that even if they practice meditation and feel a profound relief in emptying the mind and just being, I also like history. But you see … there is an amendment to this statement because I am not really good at remembering data, which is required, for those who are history lovers. At any given time if you ask me something about something from the past I would probably fail because I don’t remember data. I feel somehow emotionally connected to certain periods of time related to literature or with Word War II. I can’t explain logically why I am so in tune with that period and what fascinates me about it. I really can’t. After my experience with Normandy I asked myself why I had that experience so other worldly. I’ve found a possible explanation but like most of these kinds of things it can’t be proven scientifically, for the time being anyway.
I went to Normandy at and American friend’s suggestion. He really really wanted to visit the place where the D-Day happened. So we took a train from Paris and went to visit Caen and the surrounding area, the beaches where the American troops fought the Germans in World War II. It was a massacre and the traces of those terrible fights are still there suspended in time. So we went on their traces and the trip didn’t let us down.
At Caen train station we were wondering how we’d get to the beaches. There was a bus taking people to the beach but for a tour? What we had found on the internet seemed way too expensive for us. Out of nowhere comes towards us an older gentleman with white hair and kind features, riding his own bicycle. That seemed very French and he seemed to be timeless and magical like a character from a book. I remember him coming towards us and asking if we wanted a tour. He offered to take us in his minivan to the beaches and he also treated us to a great amount of information about the places we visited. He was a German history lover at least if not a retired historian. His name was Hans Forster. He took us and for a few hours we travelled with him in time.


We first stopped to have lunch and the sky promised us rain and clouds. After a few drops of rain the sun came out to play and we went on our merry way to visit different museums and sites where true stories about WWII happened. We stopped from place to place and our fellow guide had a wardrobe for every occasion. Really! He had shorts and a tee-shirt but also trousers and a jacket, a hat and I believe even a raincoat. The guy was prepare for everything and seemed to have all his belongings with him in the minivan. While we roamed around he stayed parked and enjoyed the weather that by then became sunny and pleasant. He told us a lot of stories that I don’t remember and some of them I couldn’t hear well from the back seat of the car. But I was delighted to observe him and happy to let my American friend listen to him explain what was what. I remember him telling us that during WWII he was 17 and he was trained to pilot a plane but was too young to fly for the Luftwaffe. He couldn’t participate to the war efforts. That was fortunate and unfortunate for him. He survived and he didn’t have to live with the regrets and the blame of killing innocent people. He was too young for that drama and life spared him of that pain and trauma. He still regretted all that happened during the war and what his country did during those unbearable years. So when he retired he went to France and became an independent tour guide paying what he considered his dues, to the society that once was torn by the war, by death, grief and trauma. He seemed to carry with him the burden of a past he was trained for but wasn’t able to participate in actively. Now he took his energy and will and decided to do some good for the sake of recuperation. That was noble of him. I believe that this year Hans Forster would be 90 years old. Unfortunately I couldn’t say because he didn’t have any e-mail or address of contact so when we parted it was really goodbye. I will never forget him that’s for sure.
So for a day we were driven around by a man passed his 80’s in his minivan, a German historian, almost veteran, that roamed the beaches of Normandy as the D-Day tour guide. That’s something!
He even showed a piece of armor that was made in his hometown. The past and the present seemed to collide for our guide and he didn’t mind sharing his story with us.
I had a wonderful day even if when we arrived on the field where the land met the sea and the earth was still marked with the traces of the explosions I’ve developed a terrible migraine. It’s been a surreal experience because the energy of the land completely changed and the terrible pain and suffering of the fallen ones was felt at the surface. I don’t know how many of the visitors have felt the vibrations. All I knew back then was that I had a terrible headache and I was feeling nauseated out of the blue. Now I wish I had along with me some empathic people around to be able to share the experience and have them tell me if they felt the same as I did. So if you ever go to Pointe du Hoc, let me know if you get the vibes. As soon as we left the premises, the headache disappeared and the nausea too. What was strange to me is that the earth surrounding that place didn’t get rid of the vibrations from the event that happened almost 70 years before. Normally we are taught that we can get rid of our negative energies or lower/baser energies if we walk barefoot in the grass or hug a tree. I personally experienced the relief of this exercise. Mother Earth is capable to set us free of those energies and refill us with higher energies that actually make us feel better. In the case of Point du Hoc, in Normandy, the trauma inflicted on so many people, the explosions, the bombs, the bullets, the blood lost, the souls risen,… well it seems that even after 70 years the land was still very much vibrating with lower energies. That makes you wonder. It felt like even the ground on which we were walking on was still suffering from the great trauma and the signs of it were visible and obvious.

There were holes in the ground like huge round basins where the bombes had exploded, nowadays they are filled with grass but their traces are clear. They look like round mini-pools filled with grass. As you can see in the picture the field is full of such traces. The barbed wire is rusty but still in place.

It is a place of contradictions. It looks almost peaceful in its devastating beauty. Without the traces of the war people would enjoy placing their tents for a day and night and stay star gazing. It is a picture perfect land… unless we count the devastating remains of the war …
In actuality sensitive people shouldn’t stay there more than a few minutes because the vibrations are so low, if my migraine is an indicator, that if you stay for long you get to experience a shift in the time/space continuum.
Since my visit I have spoken to various people both historians and sensitive people that confirmed the reality of the situation. Far from being a hazard, my migraine was just one of the many effects people feel in that area. Not everyone can feel it. Lucky for those who are able to escape the experience because it is very unpleasant. Nonetheless, for me it was pretty disturbing. I didn’t know that I was able to feel things at such a deep level. Had I been warned about these effects I am not sure that I would have had the courage to go there. Sometimes it is better to not know. I don’t regret a thing. It gave me a deeper experience and a deeper understanding of what has happened there and how such a traumatic group event can still leave a trace after decades have passed. I still think it was worth it. Have I known beforehand that this would happen, I’d be inclined to say that the fear of experiencing such an event would have stopped me from having the experience and it would have been one phenomenal experience less for me.
I feel it is my duty to warn people who want to make this journey into the past to be aware of the power of your encounter with it. You may feel absolutely nothing more than curiosity and that is totally fine but if you feel more don’t get spooked by it. You just need to have eaten (for energy- but do not go with a full stomach), be hydrated, wear some protective shields (semi-precious stones or a cross or any type of talisman that has worked for you in the past), be respectful, be aware and look and listen for signs. In case you do feel something out of the ordinary just trust your gut instinct, don’t dismiss it and send good healing thoughts to those souls that lost the fight with death on those green fields of Normandy.
I admit it is not just a holiday travel it’s a whole experience.

As for Hans Forster, once he drove us back to Caen, he disappeared into thin air, very much like he appeared. I had a sound board with me, my American friend, who was asking himself the same thing: did we imagine it all? Was that man real? We looked for him the next day and the next one. Once we confessed our thoughts to each other, we were pretty shocked to realize that we had been driven around by an 80 something man. He came out of nowhere when we were asking ourselves how in the world we’d get to the place where D-Day had happened and left as soon as he smiled and waved us farewell.
All the experience had been mystical, surreal and very emotional. We’ve decided to stay for another day because I loved the beach. We went to a place less dramatic but also so very quiet and calm. Time really seemed to be unimportant there. We took a bus and stopped somewhere near the beach. We walked barefoot in the sand for about 2 kilometers and arrived at the only restaurant/terrace that was to be found on that radius. I was so hungry I could eat my own hand. The food was superb in Lion sur Mer. The water was cold and we didn’t dare get inside. My feet were a translucent pink and the walk on the wet sand massaged them like nobody’s business. I felt great. I also got a serious sunburn that initially I didn’t feel because of the pleasant temperature and the wind. I had even put on sunscreen. It hasn’t been enough. So if you ever go to Normandy definitely take sunscreen and a hat or a bandana, cover yourself because the wind tricks you into feeling good when the sun is still at work. If I may, another suggestion. After travelling in such an emotionally challenging place, and after visiting such a quiet place, try to not get into the thick of things immediately. Give yourself a day or two of transit between the Divine-like place of vacation and the busy life in the city. The change can be unsettling.


Publicat în Calatorie, Cultura, Spiritualitate | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Normandy and the beaches where history was made

Comings and goings of age and the memory of it all

Publicat în mai 8, 2018 de Ilinca

We grow no matter what. We grow up, we grow old, we get wise or completely silly but we never stay the same. All our experiences are written in our cells. Some of them are visible… others not.
We meet a lot of people and most of those experiences change us forever. At any given moment our brain takes in new information. Most of it we don’t even remember.
I heard about an experiment done in a big city, I believe it was New York in Manhattan. Two people with different aspirations and background were asked to walk for a while on a street full of shops, bars, restaurants, etc. They had to walk and look around. Then they were asked what they saw. It was incredible to discover what they saw. It was the same street after all. Right? Well apparently for them the street wasn’t the same at all because what they’ve noticed was correlated to their subjective mind and how it was trained on a daily basis. One of them noticed a lot of restaurants, bars, appreciated the fact that there were places where they could buy ice cream and doughnuts, they also remembered seeing various street vendors with hot dogs and shops with antiques, clothes and such. The other person noticed that there were vegan restaurants, a space for yoga, another one for fitness and body training, a shop with fresh fruit juice, smoothies and other natural beverages, they appreciated finding a sports shop and training supplies. Basically they walked on the same street but saw a totally different space where their interests were reflected.
That made me ask myself what do I see when I walk on a certain street or boulevard. I always thought I always saw what there was. But having learned about this experiment that made me wonder about what was there versus what I saw there and what I thought that was there. How many times have I passed by a place and didn’t even notice that something other than the space was there? Maybe that garden for example wasn’t only a garden, maybe it was a garden with cats, or a garden where you can stop and purchase a cold drink in the summer, or the garden of a restaurant, or the garden of a painter… what lays there beneath the surface of my attention? Where do I put my attention?
For instance, I have a series of buildings that I pass by very often. For most people those buildings are just that: constructions with apartments where unknown people leave. Four levels with a handful of apartments per level, with windows watching the street below. Buildings that look like many others from the same street, being built at the same period with the same type of architecture, color, structure, etc. But what I see in those buildings is the difference between them and the rest of the others from the neighborhood: they have holes in them, from the bullets, from the 1989 Romanian Revolution that killed so many people. I see the struggle of history to remain alive in the collective memory, I see pain, sacrifice, imperfection, the passage of time…
I see silent witnesses of Bucharest’s history that are more faithful to the truth than any kind of monuments raised in the memory of those who have passed for their ideals of freedom, democracy, country. And I wonder… What did those people (long gone now) seen when they went on the streets delivering themselves to fate and paying the ultimate price? Did they see endless possibilities or dead ends? Did they see desperation or hope? What were their minds trained for?
So, yes, we grow, we grow up and grow old and most of what makes us, us, is what we train ourselves or are trained to notice. Most of the things we see are made by others just like us that are long gone but nevertheless are in a way still part of our lives and our mental construction. For instance we the people of Bucharest are trained to remember 1989. We are trained to notice our recent history and the ones that died in December 1989 left us with the traces of their collective existence that sometimes wakes up in us a sort of pride mixed in a little with sadness and regret but also with the essence of their struggles and their fight.
I somehow believe that the people of Bucharest still remember everything and every time they get out to manifest in the streets or simply take a walk they inevitably think of the reasons for which they are here and now alive and kicking. Because we can’t forget, we never forget in this place of memory, none of our struggles are pointless or stripped of meaning. We carry the burdens of the past, the memories, the desires, that fire that made our elders fight for more… and we breathe the same air even if it smells differently. All it takes is to look around and notice.

Publicat în Calatorie, Cultura, Educatie, Idei | Etichete , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Comings and goings of age and the memory of it all

Fumuri si veverita din Ice Age

Publicat în aprilie 26, 2018 de Ilinca

Azi am tinut in mana pentru prima data tutun de rulat, « injector » de tutun , foite si alte « jmekerii ». Dupa ce am astepta « un secol » ( adica cateva zile…), au ajuns si ghindele la veverita a.k.a tutunul la mine. Daca ati citit articolul anterior despre « fumuri » stiti de ce.
Dupa ce am strivit anxietatea de a ramne vesnic fara tutunul mult iubit #LuckyStrikeLight gratie internetului, am coborat in infernul dilemelor : acum ce fac, pe unde o iau, ce si cum, unde si cand ? Intrebari firesti pentru oricine are de a face cu o schimbare majora in viata sa. Am zis majora ? Am vrut sa zic MAJORA. Uh… asa e mai bine.
Am ales sa povestesc despre aceste intamplari mai in gluma, mai in serios, intrucat daca iau totul prea in serios risc sa renunt… la scris, nu si la fumat.
Magazinele online sunt o binecuvantare daca n-ai de a face si cu factorul uman. De multe ori dai peste tot felul de indivizi/ individe care strica tot. Chiar tot, nu glumesc. Iti strica buna dispozitie, increderea in oameni, respectul fata de semeni, dorinta de a mai cumpara ceva, iti distrug rabdarea, iti testeaza limitele, te fac sa-ti doresti sa uiti ca ai fost vreodata educat… tot, absolut tot se duce de rapa odata cu un simplu contact « inter-telefonic ». Intr-un final mi-am gasit omul. « Eureka » ! Am gasit un site. Am dat de un numar de telefon. Am sunat. Si mi s-a raspuns…. Un domn deosebit de amabil cu o voce buna de radio a raspuns si totul a fost din nou in regula cu lumea…
E adevarat ca am asteptat de vineri pana miercuri ca sa imi primesc « ghindele » adica tutunul insa pana la urma a meritat.
Era sa scriu o pagina si despre Fan Curier… cum mi-au tinut tutunul ostatic… dar oare merita ? Hm… Ce sa zic este un serviciu de livrari deosebit. Soferul vine cand vrea, nu sta pana ii deschizi, pleaca si iti spune ca daca mai are timp in ziua aceea vine daca nu « e si maine o zi » apoi te ameninta ca daca nu te gaseste nici maine returneaza coletul. Colegul sau de la relatii cu clienti nu stie sa raspunda insa stie sa iti tranteasca telefonul in nas. In fine, adica apasa pe butonul « reject » (din greseala sau nu…).
A propos de acesta metoda de a “renunta” la un apel, am mai dat de astfel de creaturi sub-evoluate numai atunci cand eram in Franta si imi raspundea cate un reprezentativ de relatii cu client din Magreb. Pe semne ca Romania de azi nu este departe de Africa din multe puncte de vedere. Si nu ar fi nimic rau cu asta daca am adopta unii de la ceilalti apucaturile bune.
Pana la urma cuprinsa de disperare m-am asezat in fata cafelei si m-am rugat ca minunatul univers sa-i lumineze curierului mintea si inima si sa-mi aduca azi pachetul. In 2 secunde a sunat telefonul. Sunt profund recunoscatoare.
Cred ca fumator mai hilar ca mine, cea de azi, nu exista. Sa ma vedeti cum stateam cu cutia in brate cu optiunile etalate in jurul meu invatand sa rulez (iiih) si sa injectez cu tunun tigarete goale.
Dragilor, a inceput o noua era. Nu stiu daca voi afla prea curand cum se ruleaza ca lumea o tigara ca lumea, insa am inceput sa ma prind cum trebuie sa fac ca sa se indese bine tutunul in tigareta. Am deja o tehnica proprie si personala 😉
Ma duc sa trag un fum…
Hasta la vista baby !

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Fumuri si veverita din Ice Age

Razboiul fumurilor

Publicat în aprilie 21, 2018 de Ilinca

Acest articol nu este numai despre mine si despre « fix-ul » meu cu o marca de tigari. Acest articol este doar una dintre manifestarile neregulilor din tara asta si din lume, dar mai ales din tara asta. Se produc tot felul de transformari, se iau tot felul de decizii si noi stam docili si pasnici, cuminti si resemnati si observam cum totul se naruie sub privirile noastre. Sper sa aveti rabdarea necesara sa cititi pana la capat.

Totul a inceput acum cateva « sapta-luni » nici eu nu mai stiu… La cum trece timpul cand esti intr-un razboi permanent cu diferiti inamici si pe mai multe fronturi… timpul se scurge altfel.
Tin minte ca am intrat in cateva dintre magazinele la care merg de obicei si ma trezesc ca mi se spune ca nu au « tigarile mele » cele pe care le fumez inca de la inceputuri #LuckyStrikeLights.
« WTF ? » imi zic. Se scumpesc ? Cu asta m-am obisnuit. Ma duc in alta parte mi se spune ca in Supermarketuri nu se mai vand tigarile mele. « OK. Asta e ciudat ». Ma duc la magazine mai mici. « Uf… ce bine inca mai sunt ! » dar imediat mi se taie craca de sub picioare si mi se spune ca nu o sa se mai aduca. Motivul : neclar. « Naspa, aiurea, cam nasol ! » « Acum ce fac ? »
Ce sa fac ? Ma apuc, ca veverita din Ice Age, si strang tigari de unde apuc. Ma relaxez un pic cu gandul ca ceva, ceva o sa se rezolve pana la urma. Si totusi … Nu !
Suntem in Romania. De ce ma mir ?
Acum ca nu mai am de unde sa imi cumpar #LuckyStrikeLights am inceput sa inteleg. Cred ca erau ultimele tigari care nu erau tratate cu nu stiu ce porcarii. Adevarul e, ca nu mai erau nici ele ce au fost odinioara. Au fost intr-adevar tratate cu ceva ca sa nu adormi cu tigara aprinsa si sa nu care cumva sa iti dai foc la casa. Cred ca toate tigarile au fost tratate astfel ( trebuie sa fie o lege pe undeva care i-a strans cu usa pe producatorii de tigarete). Legi care te ajuta sa nu iti dai foc dar care dauneaza mai mult pe termen lung. Cred ca toti conteaza pe faptul ca oamenii sunt saraci si nu au nici timp, nici resurse financiare sau umane ca sa ii dea in judecata pentru ca au schimbat regulile jocului si datele problemei dupa ce au fost « fidelizati » a.k.a au devenit dependenti de aceasta mica placere ( buna/ rea nu e treaba mea sa judec).
Pe scurt, tigarile din Romania nu mai sunt ce au fost acum 20 de ani si cu atat mai putin ce erau cu mai multi ani in urma. Acum sunt niste « fumigene » cu ceva tutun si tratate cu tot felul de chimicale care mai de care mai toxice si care sincer :duhnesc.
Da, sunt constienta de faptul ca fumul de tigara nu este placut pentru nimeni, nici macar pentru fumatori. De exemplu sunt unele tigari care imi miros asa de urat incat ii invit pe fumatori sa stea pe terasa.
Alte tigari irita asa de tare mucoasa bucala si pe cea a gatului incat iti pierzi vocea sau ai senzatia ca ai mancat kiwi cu tot cu coaja sau ca ai baut dintr-un sos extra-picant.
Asadar si prin urmare am plecat in cautarea unei solutii, post-apocaliptice, pentru ce a fost si n-o sa mai fie. Daca cineva a citit vreo poveste post-apocaliptica sau a vazut un film de acest gen… stiti despre ce vorbesc.
Pana acum am descoperit o groaza de care nu aveam habar :
1. Toate tigarile sunt tratate cu ceva.
2. Exista filtre cu carbon si fara carbon.
3. Exista bilute mentolate (click on)- unele tigari au si doua bilute. ( Nu glumesc !)
4. Unele tigari (ne aprinse) miros mai tare- va aduceti aminte de Snagov si Carpati ?… Nu spun mai mult.
5. Unele tigari lasa un miros si gust ingrozitor chiar si pentru un fumator inveterat, altele nu miros asa de urat in schimb irita tot ce le sta in cale.
6. Nu mai exista tigari fara « tratamentul special ».
7. Exista tigari injectabile ! ( Aici fac o mega paranteza. Naiva din mine a deschis cutia Pandorei. In primul rand, cand am auzit de injectabil, gandul m-a dus la o siringa. Am facut ochii cat cepele. Apoi am aflat ca exista tigarete goale, un soi de aparat manual sau electric cu ajutorul caruia poti umple mai sus mentionata tigareta cu tutun varsat sau tutun la pachet de cateva zeci de grame. Multumesc Youtube pentru lectia despre cum sa… Apoi intervine dilema ce fel de tigarete sa cumperi si ce fel de tutun sa introduci ? )
8. Exista desigur si tutun « de rulat » adica iei tutunul ( nu se stie inca care) si il rulezi in foita cu sau fara filtru. Gratie acestei variante si a celei injectabile, ai sansa sa eviti « tratamentele » care au stricat complet gustul, mirosul si toata placerea de a fuma.
9. Ce tutun sa cumperi ? In Romania se pare ca din cauza accizelor nu exista corespondentul la punguta a marcilor pe care le gasesti in comert. Adica nu exista #LuckyStrikeLight in varianta « varsata ». Avem in schimb o colectie micuta de marci care vin din tari Nordice. Si alte variante total necunoscute fumatorilor de tigari de la « non-stop ».
10. Cineva s-a gandit sa aduca tutun cu nume cunoscute din U.E. si le multumesc cu aceasta ocazie. In alte tari mai exista respectul fata de clienti si daca de exemplu esti un fumator fidel de « Camel » exista un corespondent « Camel » la punguta pentru rulat/ injectat… sau pentru pus in chiftele ( glumesc desigur, inca nu am auzit de chiftele cu tutun… cat despre parjoale… nu m-ar mira.)
11. Este o diferenta intre tutunul de rulat si cel de injectat. Daca introduci tutun de rulat in tigareta injectabila consumi mai mult tutun decat daca ai rula o foita. Se pare ca tutunul de rulat este mai fin. ( In momentul povestirii, inca nu am ajuns sa incerc cele doua variante- dar poate va tin la curent de indata ce descopar misterele acestor doua tehnici.)
12. Am descoperit o marca de tutun de rulat foarte raspandita pe e-tutungeriile romanesti. « Bali Shag » suna foarte exotic… la limita dintre exotic si « oare ce e in punguta aceea ? ». Sunt multe culori cu mai multe tipuri de tutun. Da ! Va dati seama ? Adica, atunci cand cumperi un pachet de tigari nu stai sa te intrebi daca e Virginia, American Blen, Kentucky, Halfzware, Zware, White sau mai stiu eu ce… Pentru mine, desi inteleg cuvintele in sine, este ca si cand mi s-ar vorbi in limbi necunoscute. Ce reprezinta toate aceste cuvinte si cum se traduc ele in gust, tarie, calitate…etc ?
13. Stati linistiti ca mai sunt si alte marci de tutun « no-name ». Daca pana acum ati dansat cu Fred Astaire (al tigarilor- adica, Hello ! toata lumea stie cine este…) acum trebuie sa incercati tot felul de noi parteneri pana gasiti unul nou care nu va dansa niciodata ca Fred Astaire dar care va trebuie sa fie suficient de bun incat sa-l acceptati ca partener. In clipa de fata toate marcile sunt un soi de grup de parteneri de dans format din indivizi care nu iti spun nimic, unul e imbracat in galben, altul in verde, altul in rosu, altul in albastru…
14. Singura solutie este sa incepem testarea. Pentru aceasta indeletnicire noua, care imi va consuma din timpul si nervii pretiosi, este nevoie de tutun de injectat, tutun de rulat, de foite, de tigarete goale, de filtre, de aparat de rulat, de aparat de injectat. Partea dificila este desigur sa stii ce fel de tutun sa alegi si sa te multumesti cu variantele existente pe piata.
15. Tutunul, ca si alte lucruri in lumea asta larga este legat de subiect. Depinde de fiecare dintre noi cum raspundem la miros, gust si depinde de noi daca vrem sa « injectam » sau sa « rulam » cu mana sau cu aparatul.
Pentru ca sunt fumatoare si pentru ca nu am fumat decat o singura marca de tigara in ultimii … ani… si pentru ca acea marca de tigara a fost anihilata de pe piata din Romania, am fost nevoita sa fac o schimbare majora in stilul meu de viata. Nu stiu daca pana la urma ma voi lasa sau daca voi continua cu un alt partener de dans. Ceea ce stiu este ca firma British American Tobacco care produce aceste tigari, nu a anuntat nicaieri in mod oficial ca va scoate de pe piata marca mea preferata. Ca urmare nu stim de ce au fost scoase, nu ni s-a spus daca vor fi comercializate din nou… Nu ni s-a spus nimic si nu stim nimic. Acest lucru mi se pare inadmisibil intrucat suntem clienti si avem dreptul sa stim ce se intampla cu produsele lor in care am investit ani de zile.

Tristetea si mai mare este ca acest fenomen nu se rezuma numai la « dependentii de tutun ». Sunt persoane care vor comenta si vor spune :
« mai bine te lasi de fumat », « uite o ocazie sa renunti », « asta e, fumeaza altceva », « stii cati bani poti economisi daca nu mai fumezi ? »… etc.
Dar ! Dar acest fenomen nu se intampla numai in domeniul tabacului. Nu ! Dragi prieteni, daca nu ati sesizat, acest fenomen este valabil si pentru produsele alimentare, si pentru produsele de curatenie, si pentru produsele de igiena dar mai ales, MAI ALES pentru produsele FARMACEUTICE.
Poti sa fii iritat, enervat, anxios, furios, zapacit din cauza faptului ca produsele pe care le consumi de ani de zile se deterioreaza, calitatea scade vazand cu ochii, ba chiar unele produse dispar complet de pe piata. Dar ce facem cand de ani de zile luam un medicament si din cauza unei lipse de intelegere si de vointa, acel medicament dispare de pe piata si nu ti se spune cand si daca va fi produs din nou si comercializat ? Uite de exemplu DISTONOCALM ( pentru tahicardie).
Pana cand vom mai accepta ca lumea sa-si mai bata joc de noi ? Incepand cu politicienii pana la firme, firmulite, companii, slugi si indivizi sub zero ? Azi e Distonocalmul, maine e Lucky Strike Light, ieri au fost detergentii, alataieri sunca…
Adica voi nu va dati seama ca in loc de sunca mancati cauciuc cu gust de carne prelucrata ?
Voi nu va dati seama ca dupa revolutie cand au venit detergentii cum e Tide, Persil, Ariel… toti miroseau excelent, curatau minunat, si parfumul lor ramanea mult timp si era placut ? Pai da ce acum mai miroase, curata si rezista ca acum 15 ani ?
Dar Coca-cola ? Dar ciocolata Milka ? Dar tampoanele Always ? Dar cascavalul Dalia? Dar rosiile? Dar guma de mestecat? Dar sapunul ? Dar produsele Nivea ? Dar…
Nu am viata destula ca sa fac o lista exhaustiva cu tot ce nu merge bine in Romania. Dar trebuie sa incepem undeva. Sa ne apucam de unul dintre aceste firicele si sa tragem de el pana cand dam de raspunsuri si solutii si mai ales rezolvari.

Publicat în Idei | Etichete , , , , , , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Razboiul fumurilor

Dolores O’Riordan The Cranberries si coloana Sonora a unei epoci

Publicat în ianuarie 15, 2018 de Ilinca

Pe vremea aceea inca ma mai uitam la videoclipuri… Nu imi scapa niciun TOP 100 pe MTV.
Cand ma gandesc la The Cranberries, ma gandesc la vocea unica a solistei Dolores O’Riordan, ma gandesc la « Zombie », « Ode to my parents », « Dreams » « When you’re gone » si « Linger ».
Desigur repertoriul trupei este vast insa aceste piese si-au gasit un loc special in soundtrack-ul copilariei si adolescentei mele si au ramas de neclintit.
Dolores a insufletit trupa The Cranberries. Piesele lor au fost difuzate de “n” ori la radio si la televizor in intreaga lume, au supravietuit casetelor audio, CD-urilor si au cucerit Mp3-uril dupa ce au inundat internetul.
Muzica lor era inevitabila si molipsitoare. Indraznesc sa spun ca inca mai este, cel putin pentru nostalgici.
Pe langa propriile mele amintiri si nostalgia acelor ani regasesc in cantecele lor, atat in cuvinte cat si in muzica, urme care vorbesc de nostalgie, suferinta, lupta, rebeliune, supravietuire.
Recunosc ca nu am fost un fan inrait al trupei si nu am cautat sa aflu mai multe despre povestile personale ale membrilor sai. Gratie internetului am aflat ca sunt multi melomani pasionati de decriptarea versurilor si a videoclipurilor. Sunt convinsa ca unii, debea asteapta sa caute explicatii « conspirationiste » despre cum si de ce in data de 15 Ianuarie 2018 publicul a pierdut o mare voce feminina a muzicii rock. Sunt convinsa ca si publicul ar vrea sa stie de ce primele informatii despre disparitia indragitei interprete au venit fara nicio explicatie legata de decesul ei. S-au folosit cuvinte ca « moarte subita », « neasteptata », « nu s-au oferit informatii suplimentare despre cauza decesului » sau « cauza decesului este inca necunoscuta ».
Reprezentantii trupei si ai solistei trebuie sa stie ca vestea este cu atat mai devastatoare cu cat nu au oferit publicului informatii suplimentare despre disparitia sa la numai 46 de ani, cand tocmai se afla la Londra unde avea intalnire cu studioul de inregistrari. Singura mentiune recenta despre starea ei de sanatate a fost o durere de spate urmata de un anunt oficial ca se simte bine.
Daca fanii au ales sa si-o reaminteasca pe Dolores si sa isi exprime tristetea pe Facebook, Youtube si Twitter, artistii, colegi, prieteni si admiratori ai lui Dolores au inundat Twitterul cu precadere. Printre ei se numara Santana, Josh Groban, Duran Duran, Hozier, Kodaline si Garbage.

Era prea tanara, a plecat prea devreme, publicul nu cunoaste circumstantele si evident socul este greu de negat. Este posibil ca in curand, atunci cand se va face o retrospectiva a parcursului ei artistic, vom afla ce s-a intamplat cu declinul formatiei, cu « pauza » pe care au luat-o la inceputul noului mileniu si vom primi mai multe raspunsuri la nenumaratele intrebari pe care ni le punem in aceste clipe.
Imi raman in amintire : vocea inegalabila, bocancii si fustele scurte, cele cateva piercinguri in urechea dreapta, pasiunea, implicarea si look-ul « Pixie » , intalnirea dintre Tinkerbell si rock’n’roll cu un strop de Ninja in versiune Irlandeza. Talentata si autentica Dolores va continua sa fie ascultata mult timp de acum inainte.
Multumesc pentru ca prin muzica ta, m-ai acompaniat intr-una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea !
Dragoste, Lumina si Pace !

Publicat în Cultura | Etichete , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Dolores O’Riordan The Cranberries si coloana Sonora a unei epoci

22 Decembrie 1989

Publicat în decembrie 22, 2017 de Ilinca

Aceasta data va ramane in amintirea contemporanilor mei dar si in memoria colectiva. Pentru cei care erau atunci pe strazi este si acum greu de descris ceea ce au simtit, trait, vazut si auzit… Poate nici amintirea mirosului din acea zi nu s-a sters. E irionic cum mintea omului este creata sa tina minte toate traumele din trecut.
Aveam 7 ani fara o luna. Mi-am petrecut primii sapte ani de acasa in Comunism.
(Uite ca nu m-am gandit ce inseamna primii sapte ani de acasa din perspectiva psiho-emotionala. Nu mi-a trecut nicicand prin cap sa ma intreb ce inseamna sa-ti traiesti primii sapte ani de acasa sub un regim totalitar. Oare ce se intampla cu noi in primii sapte ani de acasa ? Se vorbeste de educatie si de bune maniere dar ce se intampla cu emotiile, cu psihicul, cu moalele nostru interior, cu spiritul nostru ?)
Cand ai sase ani spre sapte nu poti intelege ce se intampla in jur. Esti protejat de adulti. La acea varsta aduni sunete, mirosuri, voci, vorbe si le pui la pastrat intr-un colt al mintii. Este un soi de incubator in care ii permiti mintii sa se dezvolte pentru a putea rumega mai tarziu toate informatiile stranse cu aspiratorul subconsitentului. Oh doamne cate lucruri intelegi mai tarziu ! Oricat s-ar stradui omul sa-si aleaga amintirile pe care doreste sa le ia cu el mai departe… se pare ca nu este cu putinta sa stearga informatiile aspirate de subconsitent. Daca nu vrei sa stii, fereste-te sa nu care cumva sa aflii. Odata preluata informatia, nu mai exista cale de intoarcere.
Un copil nu poate uita cum suna o impuscatura, sau cum tremura adultii langa el de teama sa nu dispara cu totii, mici si mari intr-o clipa. Un copil nu poate uita vocea macabra a sotilor Ceausescu cu cateva clipe inainte de a fi executati. Televizorul nu poate sterge impactul emotional sau trairile provocate de acele imagin in care oameni zac intinsi, rapusi de gloante.
Acel copil nu stie sa intrebe de ce se intampla ceea ce se intampla si nici nu stiu daca poate intelege ce se petrece dar isi va aduce aminte mai tarziu si va intelege ce i-a fost dat sa traiasca si va intreba, va cauta sa afle si va dori sa i se confirme ca ceea ce s-a petrecut a avut o ratiune.
Nimeni nu poate accepta ca dintr-un moment in altul, sute sau mii de oameni au pierit « degeaba ». Nu cred ca este in natura noastra sa acceptam absurdul.
Romania nu a incetat sa se roage si sa-si planga copiii rapiti de gloante, de tortura, de raul care se ascunde in intuneric. Tara in care m-am nascut, am crescut si am trait pana acum, nu a stiut cum sa faca ca acest sacrificiu imens sa merite. Multi dintre romani nu au invatat inca sa-si respecte eroii si sa fie recunoscatori pentru jertfa lor. Daca ar fi stiut, Romania de astazi ar fi avut o alta fata.
Iata cateva motive pentru care Guvernul si Parlamentul de azi ar trebui sa inceteze masacrul, dezbinarea, ura si tradarea de tara de care credeam ca vom scapa in data de 22 decembrie 1989 pentru totdeauna:
– Respectul pentru Mamele care i-au adus pe lume
– Respectul pentru Domnia Legii
– Respectul pentru Eroii Patriei si ai Pamantului Romanesc care si-au jertfit viata de-a lungul Istoriei pentru ca noi cei de azi sa existam ca popor
– Respectul pentru juramantul solemn fata de patrie, popor si Dumnezeu
– Respectul fata de semenii lor
– Si poate respectul pentru cei sapte ani de acasa si copilul din fiecare dintre ei si sufletul lui curat pe care il tradeaza zilnic

Daca aceste lucruri sfinte nu sunt motive suficiente pentru a inceta otravirea lenta a unui neam, nu stiu ce argumente mai puternice as putea gasi.
Pe 22 decembrie 1989 au murit oameni, altii au fost raniti, altii au fost traumatizati pe viata, toti intr-un suflet cu dorinta vie, cu credinta oarba ca Romania sa traiasca vremuri mai bune in libertate, pace si armonie intre oameni.
Daca este sa facem un bilant al lucrurilor pe care cei ramasi le-au realizat in cei 28 de ani de la Revolutie ca rasplata si multumire pentru cei care s-au jertfit in 1989 …
Nu stiu daca careva dintre noi cei ramasi am spune cu mana pe inima ca acei oameni au meritat sa moara ca sa traim noi ceea traim acum.
Cate mii de oameni trebuie sa (mai) moara ca sa ne implinim visul, idealul de Tara?
Cat o sa mai indure acest popor in tacere pana se va schimba ceva? Cand o sa fie de ajuns? Cand va veni vremea in care ne va fi bine? Cand vom invata sa fim solidari cu cele drepte? Cand vom uita de ego-uri si ne vom aminti de suflete?
Pe 22 decembrie 1989 au murit oameni. Credeam ca va fi ultima varsare de sange, ultima tradare, ultima durere si un infinit de speranta si lumina va domni asupra noastra. In schimb am fost rasplatiti cu mineriade, spitalele s-au transformat in morgi, locurile publice s-au tranformat in rug intr-un scenariu in care copiii tarii sunt vrajitoare, Parlamentul s-a transformat in „usa cortului”, Guvernul a devenit biciul nespalat al tuturor sclavilor (pentru ca asa ne considera ei), Constitutia s-a transformat intr-un pamflet, maculatura irosita… iar vantul bate acolo unde odinioara tara inflorea.
Nu cred ca cei care nu mai sunt si-au dat viata pentru ca romanii sa se simta liberi sa-si manifeste impulsurile deviante in public, fara rusine. Nu cred ca au murit cu gandul ca vom da la schimb tirania comunista pe o oligarhie totalitara. Cu toate acestea memoria lor este calcata in picioare iar cei ramasi sunt umiliti si batjocoriti de un grup de indivizi sub zero la toate capitolele.
Istoria nescrisa se uita. Amintirile unora se pierd in negura declinului neuronal. Incultii se catara pe meterezele propagandei politice. Iar oamenii obisnuiti platesc in continuare politele unei „puteri politice” discretionare, mincinoase si lase.
Cum e domne’ sa fii binecuvantat cu increderea populara si sa nu-ti asumi acest privilegiu? Cum e domne sa fugi de responsabilitatea actiunilor tale? Cum e sa fii „neasumat” si in loc sa-ti dai palme, sa pleci capul si sa-ti ceri iertare sa cauti scenarii in care viata si destinul unei tari intregi sa se poata mula pe nevoia ta de a scapa nepedepsit pentru tradare?
Oricare ar fi acesti oameni, nu are rost sa-i numim, nu isi tradeaza numai tara, isi tradeaza parintii, bunicii, copiii dar mai ales ii tradeaza pe copiii ce au fost candva. Vai si amar de ei atunci cand se va scrie in cartile de istorie despre ei si ai lor. Scrisul ramane.
Inca e timp sa ne aducem aminte ca suntem oameni. Nu am vazut de multa vreme atata dusmanie din partea unor cetateni fata de propriul lor neam.
22 decembrie 2017

Au trecut ani pretiosi pe langa noi.
Temelia valorilor s-a erodat. Am devenit sclavii superficialului si ai minciunii. Suntem mintiti ca suntem condusi de o putere legitima, ne mintim intre noi ca lucrurile se vor rezolva, ne mintim pe noi insine ca va fi bine… desi nu prea avem dovezi care sa ne intareasca credinta.
Avem in schimb nume pe cruci si ecouri din trecut care striga „libertate”.

Publicat în Idei, Politica | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru 22 Decembrie 1989