Aceasta data va ramane in amintirea contemporanilor mei dar si in memoria colectiva. Pentru cei care erau atunci pe strazi este si acum greu de descris ceea ce au simtit, trait, vazut si auzit… Poate nici amintirea mirosului din acea zi nu s-a sters. E irionic cum mintea omului este creata sa tina minte toate traumele din trecut.
Aveam 7 ani fara o luna. Mi-am petrecut primii sapte ani de acasa in Comunism.
(Uite ca nu m-am gandit ce inseamna primii sapte ani de acasa din perspectiva psiho-emotionala. Nu mi-a trecut nicicand prin cap sa ma intreb ce inseamna sa-ti traiesti primii sapte ani de acasa sub un regim totalitar. Oare ce se intampla cu noi in primii sapte ani de acasa ? Se vorbeste de educatie si de bune maniere dar ce se intampla cu emotiile, cu psihicul, cu moalele nostru interior, cu spiritul nostru ?)
Cand ai sase ani spre sapte nu poti intelege ce se intampla in jur. Esti protejat de adulti. La acea varsta aduni sunete, mirosuri, voci, vorbe si le pui la pastrat intr-un colt al mintii. Este un soi de incubator in care ii permiti mintii sa se dezvolte pentru a putea rumega mai tarziu toate informatiile stranse cu aspiratorul subconsitentului. Oh doamne cate lucruri intelegi mai tarziu ! Oricat s-ar stradui omul sa-si aleaga amintirile pe care doreste sa le ia cu el mai departe… se pare ca nu este cu putinta sa stearga informatiile aspirate de subconsitent. Daca nu vrei sa stii, fereste-te sa nu care cumva sa aflii. Odata preluata informatia, nu mai exista cale de intoarcere.
Un copil nu poate uita cum suna o impuscatura, sau cum tremura adultii langa el de teama sa nu dispara cu totii, mici si mari intr-o clipa. Un copil nu poate uita vocea macabra a sotilor Ceausescu cu cateva clipe inainte de a fi executati. Televizorul nu poate sterge impactul emotional sau trairile provocate de acele imagin in care oameni zac intinsi, rapusi de gloante.
Acel copil nu stie sa intrebe de ce se intampla ceea ce se intampla si nici nu stiu daca poate intelege ce se petrece dar isi va aduce aminte mai tarziu si va intelege ce i-a fost dat sa traiasca si va intreba, va cauta sa afle si va dori sa i se confirme ca ceea ce s-a petrecut a avut o ratiune.
Nimeni nu poate accepta ca dintr-un moment in altul, sute sau mii de oameni au pierit « degeaba ». Nu cred ca este in natura noastra sa acceptam absurdul.
Romania nu a incetat sa se roage si sa-si planga copiii rapiti de gloante, de tortura, de raul care se ascunde in intuneric. Tara in care m-am nascut, am crescut si am trait pana acum, nu a stiut cum sa faca ca acest sacrificiu imens sa merite. Multi dintre romani nu au invatat inca sa-si respecte eroii si sa fie recunoscatori pentru jertfa lor. Daca ar fi stiut, Romania de astazi ar fi avut o alta fata.
Iata cateva motive pentru care Guvernul si Parlamentul de azi ar trebui sa inceteze masacrul, dezbinarea, ura si tradarea de tara de care credeam ca vom scapa in data de 22 decembrie 1989 pentru totdeauna:
– Respectul pentru Mamele care i-au adus pe lume
– Respectul pentru Domnia Legii
– Respectul pentru Eroii Patriei si ai Pamantului Romanesc care si-au jertfit viata de-a lungul Istoriei pentru ca noi cei de azi sa existam ca popor
– Respectul pentru juramantul solemn fata de patrie, popor si Dumnezeu
– Respectul fata de semenii lor
– Si poate respectul pentru cei sapte ani de acasa si copilul din fiecare dintre ei si sufletul lui curat pe care il tradeaza zilnic
Daca aceste lucruri sfinte nu sunt motive suficiente pentru a inceta otravirea lenta a unui neam, nu stiu ce argumente mai puternice as putea gasi.
Pe 22 decembrie 1989 au murit oameni, altii au fost raniti, altii au fost traumatizati pe viata, toti intr-un suflet cu dorinta vie, cu credinta oarba ca Romania sa traiasca vremuri mai bune in libertate, pace si armonie intre oameni.
Daca este sa facem un bilant al lucrurilor pe care cei ramasi le-au realizat in cei 28 de ani de la Revolutie ca rasplata si multumire pentru cei care s-au jertfit in 1989 …
Nu stiu daca careva dintre noi cei ramasi am spune cu mana pe inima ca acei oameni au meritat sa moara ca sa traim noi ceea traim acum.
Cate mii de oameni trebuie sa (mai) moara ca sa ne implinim visul, idealul de Tara?
Cat o sa mai indure acest popor in tacere pana se va schimba ceva? Cand o sa fie de ajuns? Cand va veni vremea in care ne va fi bine? Cand vom invata sa fim solidari cu cele drepte? Cand vom uita de ego-uri si ne vom aminti de suflete?
Pe 22 decembrie 1989 au murit oameni. Credeam ca va fi ultima varsare de sange, ultima tradare, ultima durere si un infinit de speranta si lumina va domni asupra noastra. In schimb am fost rasplatiti cu mineriade, spitalele s-au transformat in morgi, locurile publice s-au tranformat in rug intr-un scenariu in care copiii tarii sunt vrajitoare, Parlamentul s-a transformat in „usa cortului”, Guvernul a devenit biciul nespalat al tuturor sclavilor (pentru ca asa ne considera ei), Constitutia s-a transformat intr-un pamflet, maculatura irosita… iar vantul bate acolo unde odinioara tara inflorea.
Nu cred ca cei care nu mai sunt si-au dat viata pentru ca romanii sa se simta liberi sa-si manifeste impulsurile deviante in public, fara rusine. Nu cred ca au murit cu gandul ca vom da la schimb tirania comunista pe o oligarhie totalitara. Cu toate acestea memoria lor este calcata in picioare iar cei ramasi sunt umiliti si batjocoriti de un grup de indivizi sub zero la toate capitolele.
Istoria nescrisa se uita. Amintirile unora se pierd in negura declinului neuronal. Incultii se catara pe meterezele propagandei politice. Iar oamenii obisnuiti platesc in continuare politele unei „puteri politice” discretionare, mincinoase si lase.
Cum e domne’ sa fii binecuvantat cu increderea populara si sa nu-ti asumi acest privilegiu? Cum e domne sa fugi de responsabilitatea actiunilor tale? Cum e sa fii „neasumat” si in loc sa-ti dai palme, sa pleci capul si sa-ti ceri iertare sa cauti scenarii in care viata si destinul unei tari intregi sa se poata mula pe nevoia ta de a scapa nepedepsit pentru tradare?
Oricare ar fi acesti oameni, nu are rost sa-i numim, nu isi tradeaza numai tara, isi tradeaza parintii, bunicii, copiii dar mai ales ii tradeaza pe copiii ce au fost candva. Vai si amar de ei atunci cand se va scrie in cartile de istorie despre ei si ai lor. Scrisul ramane.
Inca e timp sa ne aducem aminte ca suntem oameni. Nu am vazut de multa vreme atata dusmanie din partea unor cetateni fata de propriul lor neam.
22 decembrie 2017
Au trecut ani pretiosi pe langa noi.
Temelia valorilor s-a erodat. Am devenit sclavii superficialului si ai minciunii. Suntem mintiti ca suntem condusi de o putere legitima, ne mintim intre noi ca lucrurile se vor rezolva, ne mintim pe noi insine ca va fi bine… desi nu prea avem dovezi care sa ne intareasca credinta.
Avem in schimb nume pe cruci si ecouri din trecut care striga „libertate”.