Atunci cand eram copil lectura era incurajata subtil in conversatii sau gratie recomandarilor facute de parinti si de bunici. La scoala am avut parte de acelasi entuziasm literar. Profesorii ne recomandau lecture diverse si interesante care m-au urmarit mereu. Asa am inceput sa iubesc lectura si am fost invatata sa privesc critic ceea ce citesc si sa imi pun intrebari despre lecturile mele. Am descoperit povesti despre viata si oameni si am trait impreuna cu personajele din carti. In timp mi-am dat seama ca prefer cartile inspirate din viata, volumele asa numite “de factura psihologica” unde se impletesc emotii, sentimente, ganduri ascunse, trairi si evenimente care nu-i lasa pe cititorii sensibili indiferenti. Am inceput si eu sa scriu cu dorinta de a transmite aceleasi emotii cititorilor. Pentru mine este foarte important exercitiul auto-impus de a incerca sa exprim prin cuvinte emotiile traite, inefabilul. Mi-am dat seama ca cei din jur fac tot ce le sta in putinta sa-si ascunda adevarata natura, adevaratele sentimente, in spatele unor disimulari obositoare si neprofitabile, in incercarea de a evita cu orice pret vulnerabilitatea. M-am intrebat mereu la ce ne folosesc ipocrizia si prefacatoria cand defapt, sinceritatea si naturaletea sunt atat de eliberatoare. Ne framantam zilnic, consumandu-ne toata energia vitala, in incercarea de a parea altfel decat suntem si ne intrebam de ce oamenii nu ne inteleg, de ce reactioneaza in mod straniu fata de noi. Poate ca am obosit sa fim altii decat suntem. Poate ca ne-am pierdut si nu mai stim cine suntem, ce simtim si cum sa reactionam fata de ceilalti pentru ca si ei se prefac ca si noi. Din cand in cand imi atrage atentia cate un articol pe care il citesc cu curiozitate pana la sfarsit si ma intreb de ce este autorul atat de trist, de pierdut, de suparat pe viata, de ce nu este impacat cu sine si cu cei din jur. Cand cineva scrie despre o carte sau despre un film observ cu tristete ca impresiile sale sunt oglinda necazurilor si frustrarilor acumulate si ascunse in adancul sufletului sau. Arta literara sau cinematografica ii starneste o avalansa de sentimente “imbuteliate” sub presiune in interior in loc de relaxarea mult ravnita. Articolele sunt adesea o ocazie pentru a-si arata iscusinta in domeniul literar “de bun cunoscator” in loc sa fie o discutie de la om la om, de la suflet la suflet. Este straniu cum cineva care se dedica scrisului, nu isi da seama ca tot ce asterne pe hartie, oricat de pompos sau de simplist ar suna, nu vorbeste numai despre ce este in mintea sa ci si despre ce este in sufletul sau. Mie imi este limpede ca un scriitor adevarat nu poate sa disocieze “corpul mental” de cel “spiritual” si de cel “afectiv”. Atunci cand scrii, oferi cititorului o parte din tine (frumoasa sau urata). Pana la urma aceasta latura a noastra, vrem, un vrem, iese la suprafata. Ca scriitor m-am intrebat mereu de ce scriu, pentru cine si ce doresc sa transmit. Este foarte important sa ne punem aceste intrebari inainte de a publica ceva.
Ma intorc, cu aceasta ocazia la o conversatie pe care am avut-o cu un scriitor din Franta. Am constatat ca sunt doua tipuri de scriitori, cei care isi fac fise si planuri inainte de a incepe redactarea unui roman, cum era de exemplu Emile Zola ; si cei care scriau pe masura ce le venea inspiratia. Nu inseamna ca daca nu iti faci fise, nu est la fel de exigent. Cred, asemeni interlocutorului meu, ca cei care nu isi fac planuri, se lasa ghidati de altceva decat de inteligenta pura. Cuvintele care vin nu sunt neaparat produsul inteligentei. Acolo zace concentrat talentul, harul cu care scriitorii sunt inzestrati. Iar oamenii care scriu cu sufletul sunt cei mai sinceri si ar trebui pretuiti mai mult pentru ca lasa in urma lor o parte din ei… si asta nu ar trebui sa ne lase indiferenti.
Am citit multe articole care sunt foarte izbutite din punct de vedere al limbajului dar care nu transmit nimic. Ele provoaca in schimb iritarea cititorului fin care se cazneste sa descopere ce anume a vrut sa spuna de fapt autorul. Sunt nenumarate alte articole, scrise simplu si fara « floricele » literare, care ne marcheaza profund si ne trezesc emotii vii pe care le luam cu noi si ne macina multa vreme pana isi gasesc locul firesc atunci cand se sedimenteaza. Imi place sa vorbesc despre acel ecou, nascut din talentul scriitorului si sadit in noi, intrucat daca exista ecou, inseamna ca mesajul a ajuns cu bine la destinatar.
Fac apel cu aceasta ocazie, la toti cei care scriu, sa incerce sa se reciteasca dupa un moment de liniste si sa se intrebe daca ce au asternut pe hartie este intr-adevar ceea ce isi doresc sa lase in urma lor, daca ce au scris ii defineste cu adevarat sau daca nu este de fapt vorba, despre un exercitiu de stil cu masca pusa.